Nabokov, exilatul

Vladimir Nabokov. Foto: Publishers Weekly

Îndepărtatul an 1919 este cel al renaşterii lui Vladimir Nabokov: despărţirea de Rusia este clipa în care toate certitudinile unei vieţi încetează să mai existe. De acum înainte, până la moarte, Nabokov va fi un exilat, iar patria sa pierdută va luci doar în palatul de cleştar al ficţiunilor sale.

Exilul devine, pentru Nabokov, parte din identitatea sa , la fel ca o cămaşă a lui nessus: “paşaportul Nansen”, cel evocat în Vorbeşte, memorie, este stigmatul pe care un exilat îl poartă înscris în carnea sa, imposibil de şters sau de uitat. Exilatul nu este decât parţial acasă în lumea care îl primeşte: America va fi o a doua casă, făra ca sclipirea Rusiei sale să se poată stinge, vreodată.

Nabokov a fost unul dintre acei exilaţi ruşi a căror intransigenţă în raport de regimul sovietic nu a suferit vreo eclipsă. Chiar şî în clipele de după mai 1945, atunci când o parte dintre emigranţi închinau paharele în cinstea lui Stalin, Nabokov a ales singurătatea, în numele acelui liberalism pe care îl întruchipase tatăl său. Fidelitatea faţă de tată a însemnat fidelitatea faţă de o Rusie pe care o dorea a fi liberă şi europeană, eliberată de despotisme şi de cnut.

Viaţa lui Nabokov în exil este dominată de această opoziţie intratabilă faţă de antisemitism şi de tiranie. Reacţia sa la remarcile antisemite ale emigranţilor ruşi este, mereu, una de o vehemenţă ultragiată: denunţat drept cosmopolit şi filosemit, Sirin-Nabokov duce mai departe luptele tatălui său. Nimic nu îl poate convinge să accepte această viziunea abjectă a urii.

Cât despre totalitarism, cel pe care îl vede în mişcare în Germania lui Hitler, acesta este imaginea terifiantă a colectivismului inform ce îi provoacă o greaţă vecină cu oroarea. În Germania nazistă, ca şi în U.R.S.S, Nabokov întrevede energia teribilă a regimurilor care doresc să elimine libertatea, spre a edifica monolitul monstruos al crimei şi al egalităţii.

Exilat, Nabokov va rezista tentaţiei de a se angaja, necedând însă ispitei progresiste de a conferi bolşevismului aura de generos romantism. Conversaţia cu Edmund Wilson, (cel care poate fi anti-stalinist, dar nu şi anti-leninist) este dominată de această luciditate a privirii. Utopiile secolului nu îl pot seduce pe exilat, după cum megafoanele nu pot înlocui dicţiunea omenească.

În cele din urmă, aşa cum nota Brian Boyd în monumentala sa exegeză, pornind de la “Bend sinister”, politica lui Nabokov are ca ţintă eliminarea politicii din vieţile oamenilor: spre a putea fi liber, omul se cere ocrotit de statul a cărui ambiţie este strivirea libertăţilor sale. Istoria exilului lui Nabokov este istoria polemicii cu ideologia şi cu încazarmarea. Energia cu care a afirmat şi apărat autonomia artei este parte din această luptă împotriva tiraniei.

Iar dacă există o politică pe care exilatul Nabokov şi-o asumă, fără ca aceasta să invadeze spaţiul creaţiei sale, aceasta este credinţa insurgentă în demnitatea fiinţei de a alege: nici un colectiv şi nici o idee nu pot fi altarul pe care omul să fie sacrificat, spre a salva o umanitate abstractă. Cei doi Nabokov, tatăl şi fiul, au în comun o etică a libertăţii.

Estetica însăşi a lui Nabokov, atât de detestată de filistini, este întruchiparea libertăţii care nu se supune modei şi vulgarităţii. Există, în capodoperele lui Nabokov, un curaj la insurgenţei: Darul cu sa critică teribilă a lui Cernîşevski, este semnul unei onestităţi vizionare, care nu acceptă nici un compromis cu ideile cuminţi şi mediocre.

Exilat, Nabokov se află în căutarea unui trecut care este unica sa patrie: literatura pe care o scrie este singura cale de a trece dincolo de poarta interzisă, spre a interoga un domeniu al improbabilului. Exilat, Nabokov refuză ordinea cazonă a tiraniei fetide: alegerea sa ţine de o etică a independenţei rebele. De o parte şi de alta a oglinzii, Nabokov rămâne un exilat şi poate că îmbrăţişarea acestei condiţii acordă destinului şi paginilor sale cutezanţa de a sfida disciplina locurilor comune, departe de tihna cleioasă a conformismului ce nivelează şi corupe, întemeiat ipocrit pe adevărul venerat de cei orbiţi şi fanatici.

Articol publicat și în LaPunkt.

• Recomandare de lectură: Visul lui Nabokov: “Ada” sau miracolul

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News