Autohtonismul comunist


Partidele comuniste locale, angajate în tentative frenetice de a imita modelul stalinist, au transplantat și uneori amplificat cele mai respingătoare trăsături ale sistemului totalitar sovietic. Scopul proceselor-spectacol a fost acela de a crea un consens național împrejurul elitei comuniste conducătoare și de a menține o stare de panică în rândurile populației.

 

Autohtonismul, potrivit lui Zbigniew Brzezinski, era o exagerată – dacă se petrecea adesea – și inconștientă „preocupare pentru obiective comuniste locale, domestice, în detrimentul mai marilor țeluri sovietice internaționale”. Nu era o filosofie elaborată a Opoziției la hegemonia sovietică, ci convingerea unor lideri est-europeni precum Gomułka în Polonia, Lucrețiu Pătrășcanu în România și Traicio Kostov în Bulgaria, cum că interesele naționale nu erau neapărat incompatibile cu agenda sovietică și că asemenea scopuri pot fi urmărite fără primejdie.

Prin urmare, principala sarcină a Cominformului – dacă nu chiar singura sa sarcină – a fost să curme astfel de ambiții locale. Împlinirea modelului stalinist pentru Europa de Est a inclus și urmărirea unei strategii unice care ar putea în cele din urmă transforma variile culturi politice naționale în copiile fidele ale „avansatei” experiențe sovietice.

Partidele comuniste locale, angajate în tentative frenetice de a imita modelul stalinist, au transplantat și uneori amplificat cele mai respingătoare trăsături ale sistemului totalitar sovietic. Scopul proceselor-spectacol care au avut loc în democrațiile populare a fost acela de a crea un consens național împrejurul elitei comuniste conducătoare și de a menține o stare de panică în rândurile populației.

Potrivit lui George H. Hodos, un supraviețuitor al procesului László Rajk din 1949, în Ungaria, acele înscenări judiciare reprezentau semnale transmise tuturor potențialilor liber-cugetători și eretici din țările-satelit. De asemenea, procesele au „încercat să stigmatizeze pe oricine care manifesta diferențe de opinie ca criminali de drept comun și/sau agenți ai imperialismului, să denatureze diferențele tactice drept trădare, sabotaj și spionaj”.

În orice caz, trebuie subliniat că aceste procese nu au fost o simplă repetiție a epurărilor sângeroase care au devastat corpul politic sovietic în anii 1930. Între 1949 și 1951, principalele victime ale proceselor au fost membri ai „elitelor naționale comuniste”, sau „comuniștii locali”, spre deosebire de loialiștii doctrinari ai lui Stalin.

Koçi Xoxe, Traicho Kostov, Lucrețiu Pătrășcanu, Władysław Gomułka și László Rajk și-au petrecut cu toții anii de război în propriile țări, participând în mișcarea de rezistență anti-nazistă. Spre deosebire de colegii lor instruiți la Moscova, ei puteau invoca legitimitatea din implicarea directă în mișcarea partizană.

Unii dintre acești comuniști „autohtoni” ar fi putut chiar să deteste atitudinile de superioritate ale „moscoviților”, care au profitat de pe urma legăturilor lor mai bune cu Moscova și care îi tratau pe comuniștii locali ca pe niște parteneri de rang inferior. Stalin era conștient de acele rivalități fracționiste și le-a folosit spre a iniția epurări permanente în țările-satelit.

La începutul anilor 1950, Stalin a devenit din ce în ce mai preocupat de rolul evreilor ca purtători ai „mentalității cosmopolite” și ca susținători „concreți” ai Occidentului. Pentru comuniști nu conta dacă un individ era „în mod subiectiv” împotriva sistemului; ceea ce conta era că el sau ea ar fi putut crede și acționa în virtutea statutului lor „obiectiv” (spre exemplu, a fi provenit dintr-o familie burgheză, a fi studiat în Vest, sau a fi aparținut unei anumite minorități).

În vreme ce există o literatură impresionantă și în expansiune legat de antisemitismul lui Stalin în timpul ultimilor ani ai dominației sale, există și un regretabil deficit de analiză a antisemitismului ca trăsătură definitorie a culturii politice post-1948 în cadrul sateliților est-europeni. Într-o estimare din 1972 a antisemitismului în Uniunea Sovietică, William Korey făcea o observație extrem de interesantă:

„Discriminarea anti-evreiască a devenit parte integrantă a politicilor statului sovietic încă de la sfârșitul anilor ’30. Ceea ce i-a lipsit atunci a fost o ideologie oficială care să raționalizeze excluderea evreilor din anumite poziții sau care să justifice suspiciunea canalizată asupra lor. Mai întâi între 1949-1953 și apoi elaborat mai mult începând cu 1967, «evreul comun», fie «cosmopolit» sau «sionist», a început să fie identificat ca dușman. Stereotipurile populare antisemite au fost absorbite de canalele oficiale și au fost generate de nevoi șoviniste și cerințe totalitare. …Ideologia «evreului colectiv» nu a fost și nu este complet integrată în gândirea sovietică. Funcționează la un nivel pur pragmatic—pentru a împlini scopuri domestice limitate, deși clar definite. Aceasta sugerează posibilitatea că poate fi lăsată la o parte atunci când acele scopuri nu mai trebuiesc a fi servite”. (The Soviet Cage)

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.