Destinul unui patriot: In memoriam Mircea Răceanu (1935-2026)

Mircea Răceanu. Foto: Arhivă M.R,

O veste extrem de tristă. S-a stins din viaţa diplomatul Mircea Răceanu, cel condamnat la moarte de „justiția” dictaturii lui Ceaușescu pentru„infracțiunea de trădare”. Trădare a cui? A celui care prigonea o națiune întreagă şi reprima orice urmă de libertate?

Ne-am cunoscut personal în 1990, am devenit rapid prieteni. Scrisesem despre el în presa americană. Povestisem cum a devenit din vlăstar al nomenclaturii comuniste un autentic opozant. Un om care și-a riscat viața pentru ideile în care credea. Ne-am văzut adeseori, era o vreme când ne întâlneam lunar să luăm lunch-ul împreună şi să discutăm situația politică din România şi din lume.

M-am consultat cu Mircea în repetate rânduri şi am putut admira luciditatea şi calmul cu care judecă diverse situații. Nu era vindicativ, dar nici nu dorea să participe, chiar prin tăcere, la perpetuarea minciunii. Nu avea iluzii despre numeroşi foşti colegi din MAE. A dat nume de securişti acoperiţi. Desigur, aceştia nu au avut, nu au motive să-l iubească.

Era fiul vechii activiste comuniste Ileana Răceanu, născută Papp, şi al militantului Andrei Bernath, membru al CC al PCdR, ucis la Râbnița, în 1944. După război, Ileana Răceanu a fost membră în CC al PCR, apoi PMR. A fost căsătorită cu ceferistul clujean Grigore Răceanu, veteran comunist şi critic neîmpăcat al lui Gheorghiu-Dej. Mircea şi tatăl său m-au vizitat acasă la Washington când acesta din urmă, părintele său adoptiv, l-a vizitat aici. Mircea a studiat relații internaționale la Moscova. Era ocrotit de vechii prieteni ai mamei sale, soții Petre şi Ecaterina Borilă. A fost prieten cu fiul cel mare al familiei Borilă, Iura. Acesta a fost printre primii copii ai nomenclaturii comuniste care a rămas în Vest. Lupta lui Mircea cu sistemul a fost purtată din interior. Ruptura sa a fost categorică şi ireversibilă. Poate tocmai de aceea a dorit Silviu Brucan să-l vadă plecat cât mai rapid din țară, în primăvara anului 1990.

Despărțirea lui Mircea de comunism a început în anii 60. A știut să-și păstreze gândurile pentru un cerc intim. Dar vedea cumplită degenerarea regimului pentru care luptaseră cândva ai săi.

În 2006, l-am invitat să facă parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Întâi a acceptat, apoi m-a rugat să-l înțeleg, simțea că e mai bine să ne susţină din afara organismului creat în luna martie a acelui an.

L-am pomenit recent la un lunch cu prietenul nostru comun Ștefan Niculescu Maier. A făcut ceea ce trebuia făcut în acele timpuri strâmbe. A îndreptat cu riscul vieții ceea ce credea şi nu greşea, că trebuia îndreptat. A participat la lămurirea factorilor de decizie americani privitor la jocurile duble ale lui Ceaușescu. A fost unul dintre cei care au știut despre pregătirea bombei politice cunoscută drept „Scrisoarea celor 6”. Dacă ar fi vorbit în ancheta de la Securitate, Scrisoarea nu mai ajungea în Vest. N-a vorbit. Grigore Răceanu a fost unul dintre cei șase.

Prin curajul şi onestitatea dovedite în lupta împotriva dictaturii comuniste, Mircea Răceanu a intrat ceea ce numesc istoria onoarei la români.

Update

Încetarea din viaţa a lui Mircea Răceanu (1935-2026) a provocat diverse comentarii. Nu intru în detalii. Dar sunt de acord că subiectul trebuie adâncit. De pildă, copilăria petrecută la Casa de Copii de la Ivanovo din URSS. A fost acolo împreună cu copiii Anei Pauker (Vlad şi Tania), cu Andrei Breiner, fiul lui Bela Breiner şi al Paraschivei (Piri) Breiner, sora Ecaterinei Borilă, cu Iuri (Iura) Borilă, fratele Iordanei Borilă, prima soţie a lui Valentin Ceauşescu, şi cu copiii unor personalităţi ale mişcării comuniste internaţionale (copiii lui Mao, Tito, Dolores Ibarruri, Maurice Thorez, Antonio Gramsci). Mama sa, Ileana Răceanu (Ilonka Papp), a fost membră a Secretariatului CC în perioada Foriș, a participat intens la luptele fracţioniste de partea fracţiunii Petre Gheorghe şi a grupului din închisori condus de Gheorghiu-Dej. Al doilea ei soţ a fost ilegalistul Grigore Răceanu. Tatăl lui Mircea, primul soţ, a fost Andrei Bernath, membru al CC al PCdR, evreu transilvănean, deportat la Vapniarka, apoi deţinut la închisoarea Rîbnița, unde a murit ucis în 1944.

Mircea Răceanu a beneficiat de un statut special, chiar şi după ce tatăl său adoptiv Grigore Răceanu a fost arestat în 1958 şi Ileana Răceanu a sancţionată pe linie de partid pentru că a refuzat să se dezică de el. Ileana Răceanu a fost reabilitată de Ceauşescu şi a primit, în mai 1971, titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.

Cariera lui Mircea în MAE a inclus două stagii la Ambasada din Washington. În martie 1989 era director adjunct al Direcţiei SUA-Canada din Ministerul Afacerilor Externe. Cu originea sa etnică, acest lucru nu ar fi fost posibil fără aprobarea, chiar ordinul, lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Un caz similar a fost cel al lui Boris Ranghet, care a dobândit rangul de ambasador, fiul fostului secretar al CC al PMR Iosif Ranghet (1904-1952) şi al Sandei Ranghet.

Nu s-a scris îndeajuns, după ştiinţa mea, despre ce însemna aparatul diplomatic în perioada comunistă. Se cultivă o mitologie insistentă despre profesionalismul diplomaţilor ceauşişti. Nu neg existenţa unor cazuri de funcţionari diplomatici respectabili. Dar aceştia au fost treptat marginalizaţi. În momentul arestării şi condamnării lui Mircea Răceanu, colegii săi din Minister au susţinut pedeapsa maximă, conform legii. Adică pedeapsa cu moartea. Am regăsit un articol revelator pe această temă semnat de regretatul ziarist David Binder de la cotidianul New York Times. Să menţionez că în stenograma şedinţei Comitetullui Politic Executiv unde s-a discutat cazul Răceanu, Ceauşescu a spus răspicat: „M-a trădat pe mine personal”.