Alexandru Călinescu, un seducător în cultură
Se mai poate spune despre o carte că e fermecătoare? Probabil că nici nu mai știm bine ce înseamnă asta, fiindcă produsul a cam dispărut. Cunoașteți mulți autori de azi care să fie în același timp erudiți, pe deasupra să scrie și bine, calitate și ea din alte vremuri, să te surprindă mereu cu subiecte noi, să-i citești de plăcere chiar când e vorba de genuri mai dificile? Literatura lor aduce a șampanie, euforizează instantaneu și-ți dă sentimentul că te afli în bună companie și că ești mai inteligent decât ești.
Ei bine, am petrecut cu asemenea carte două din zilele acestea încremenite în izolare. Se numește Instantanee cu final deschis (Editura Junimea, 2020), datorate lui Alexandru Călinescu. I se spune de fapt Profesorul Alexandru Călinescu, deși nu are nimic din figura scorțoasă a unui profesor, titlu pe care el îl înnobilează. E, pentru Iași, referința, la fel cum era pentru Timișoara Livius Ciocârlie, înainte să plece la București, pentru Craiova, Eugen Negrici, plecat și el tot acolo, pentru Cluj, Mircea Zaciu, plecat departe. (În Capitală lucrurile sunt mai complicate.) În mod curios, toți cei pomeniți mai sus sunt sau au fost aristocrați în sensul deplin al cuvântului. Nu au revendicat niciodată nimic, ba au fost cât se poate de marginali, mai ales când a fi marginal era o recomandare, însă li s-a recunoscut mereu blazonul, iar comitatele lor s-au ridicat în rang prin faptul simplu că ei le-au locuit. (Doar în cazul Iașilor, după cum se vede, cu al său Alexandru Călinescu, toate verbele pot fi puse la prezent.)
Volumul de față este o lectură potrivită pentru vreme bună, ca și pentru vreme rea. Cele patru sute de pagini înșiră o suită de articole scurte, ce au avantajul că se pot parcurge fiecare între două guri de cafea sau două telefoane. Tăietura o face autorul, iar reluarea se face fără pierderi, fiindcă începe ceva nou de fiecare dată. După trei sau patru pagini, când ai terminat pastila, închizi cartea și te lași în voia ecoului pe care ți l-a stârnit mintea lui așa de vie, așa de liberă în toate mișcările, a unui om plin de umor și – altă marfă rară – de un paradoxal bun-simț, cum ar fi spus Alexandru Paleologu, de care stilul și gândirea profesorului de la Iași aduc aminte.
Scriind despre André Makine, probabil prozatorul francez de azi cel mai înzestrat, care a reușit să scape din URSS în 1987, de unde a plecat nemaisuportând regimul, Alexandru Călinescu se arată contrariat. Scriitorul francez de origine rusă e, de ani buni, un adept al lui Putin. Nu mă miră. Am cunoscut, la rândul meu, în Occident, ruși albi stăpâniți de același bizar tropism. Între ei, îmi amintesc în chiar acest moment de prințesa Mașa M. de la Lisabona (rudă cu un mare pianist, binecunoscut românilor), doamnă adorabilă, cu o excepțională carieră în mari case de lux. S-a reîntors pentru o vreme, în urmă cu destui ani, în Maica Rusie, unde era să dispară, urmărită de KGB, într-o perioadă când vechile metode păreau definitiv abandonate.
Nu contează că a trebuit să fugă de acolo în circumstanțe rocambolești, scăpând ca prin urechile acului, ea rămâne totuși devotată marelui vis rusesc de mărire, fiindcă, mi-a explicat ea, Rusiei i se iartă totul, iar Putin îi alimentează această fantasmă ce pe noi ne scoate din minți (fiindcă, nu-i așa, cu o vorbă teribilă a președintelui rus, „frontierele Rusiei nu se opresc nicăieri”). Niciunul dintre acești exilați cu solide cariere în Occident, fugiți din vastele teritorii ale terorii, nu văd contradicția uriașa cât Rusia dintre visul lor țarist-stalinist-putinist și propria lor opțiune de viață. Occidentul, care le-a salvat viața, unde trăiesc în liniște și bunăstare, pe care, în fond, nu l-ar părăsi, dacă ar fi împinși să o facă, e putred, zic ei fără să clipească. Biată scrânteală rusească! (Și de ar fi numai rusească!)
Alexandru Călinescu are darul să dea peste cărți pasionante, pe care ochiul tău nu le-a zărit în librării. Ai impresia că lecturile lui sunt făcute în cea mai mare parte din aceste perle rare. Iată de pildă volumul lui Jean Chalon despre o demimondenă celebră, Liane de Pougy. Curtezană, prințesă și sfântă (Flammarion, 1994). Această Liane a fost modelul lui Proust pentru Odette, bisexuală, educată și insațiabilă. În câteva pagini din această minunată carte a profesorului de la Iași ai întregul ei roman: se căsătorește cu un ofițer de marină, cu care are un fiu, dar întreține și o relație extraconjugală, este surprinsă și divorțează.
Lăsată fără susținere, face prostituție, apoi, grație frumuseții ei uluitoare (chiar după canoanele de azi), urcă la gradul de demimondenă, fiind întreținută de protectori bogați, adună o avere impresionantă, se combină, între alții (și altele), și cu profesorul de la Collège de France și mare critic literar Ferdinand Brunetière, se recăsătorește cu un conațional de-al nostru, dacă putem spune așa, George Ghica, de profesie prinț, cu douăzeci de ani mai tânăr, frumos, feminin și împachetat în rafinate veșminte, vizitează moșia familiei din Bărăgan, spre nemulțumirea mamei-soacre… (Ai o dată în plus impresia că modelele marilor personaje din În căutarea timpului pierdut își intersectează constant biografia, ca și Proust însuși, cu o mulțime întreagă de români, iar asta nu încetează să ne surprindă.) Ce s-a mai întâmplat cu Liane și al ei prinț de la Dunăre, vă las să citiți singuri în volumul de Instantanee, dacă nu dați cumva pe Amazon chiar de volumul lui Jean Chalon.
Între lecturi, și o traducere a cărții lui Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, apărută la Humanitas (2013), la un an după originalul publicat la University of California Press. Cum niciodată nu e îndeajuns să o spunem, reproducem spre uzul nostalgicilor și al tinerilor neomarxiști, al leniniștilor de rit nou, al radicalilor întorși cu doctorate din universități americane avertismentul politologului american de origine română: „Istoria intelectuală a secolului XX poate fi scrisă ca o serie de dezvrăjiri politice în fața unor doctrine care promiseseră emancipare universală și care au condus în schimb la teroare, nedreptate, inegalitate și abisale abuzuri asupra drepturilor omului.” Să nu minimizăm acțiunea acestor tineri cu mintea sucită de vechi nebunii ideologice. Niciunul nu e celebru, nu are operă și nu anunță mari proiecte intelectuale, în ciuda studiilor la universități occidentale de renume, însă acțiunea lor obscură asupra unei studențimi pentru care comunismul e o realitate de acum o mie de ani s-ar putea să dea într-o zi rezultate ireversibile și să ne trezim cu monstrul încă o dată în bătătură, uriaș.
Pentru întregirea tabloului patologiei românești contemporane, Alexandru Călinescu scrie câteva pagini memorabile de ironie sub titlul Năzbâtii la ONU. Tema e altă sminteală ce bântuie minți pustiite, dacologia. Negare a originii latine a limbii române, rescriere a istoriei noastre vechi și revanșă asupra ei, fantasmă ieșită din elucubrațiile unui Funar și ale altora de aceeași anvergură intelectual-științifică, dacologia și-a găsit adăpost în prestigiosul imobil al ONU, prin grija Misiunii noastre pe lângă forul mondial! Fondator e un anume medic stabilit în SUA, Napoleon Săvescu, cu sprijinul doamnei Lia Lungu, cântăreață de muzică populară, originară de la noi din Banat, ca să vezi, interpretă transpusă a Imnului Dacilor: „Noi nu suntem urmașii Romei / Nici nu am fost, nici nu vom fi./ Măreții Daci ne sunt strămoșii/ Și vremea lor va reveni.” (Nu ratați, e pe youtube, înălțător!) Doamna europarlamentar și scriitoare din Timișoara Maria Grapini nu a putut fi prezentă la ediția din 2016 a Congresului dacologilor de la New York, aflăm, dar a trimis totuși un mesaj de susținere. Nu lipsim cu totul de la marile evenimente.
Mereu cuplat la realitate, Alexandru Călinescu se interesează de câte o temă ce pare, dar numai pare, complet depășită: Ruses et plaisirs de la séduction (Albin Michel, 2018), Șiretlicuri și plăceri ale seducției (să reamintim că Profesorul a predat o viață literatură franceză la Universitatea din Iași). Autoarea se numește Marie-Francine Mansour.
Dar se mai poate vorbi azi de seducție? Mai îndrăznește cineva? Gravă provocare. În epoca hărțuirii sexuale, a lui Me too și Denunță-ți porcul (Balance ton porc), care, să reamintim, nu a început odată cu afacerea Harvey Weinstein, ci mult înainte, în 1991, cu ocazia numirii judecătorului Clarence Thomas ca membru în influenta Curte Supremă americană. Acela a fost unul din primele scandaluri de natură să schimbe legislația și moravurile. De atunci și până acum am parcurs o distanță astronomică. Azi universitățile și ipocritul Hollywood au devenit locuri de pioasă închinăciune și de aprins o lumânare. Ca să nu mai spun ce era să pățească bietul Cristiano Ronaldo cu fata respectivă, ce urcase cuminte în camera lui de hotel în miez de noapte cu gândul că vor dezbate problematica Dasein la Heidegger – și când colo…
Revenind la volumul doamnei Mansour și cam în răspăr cu viziunea antipatică a feminismului în era corectitudinii politice, în logica seducției femeia e marea preoteasă. Ea acceptă sau refuză oferta seducătorului, ea își alege partenerul, exercită influență și degajă putere. Exemplele, culese din istoria omenirii, repun lucrurile întrun mai just echilibru între sexe. Deși nici să mă tăiați în bucăți nu înțeleg de ce, vorbind despre seducție, vorbim doar despre seducerea femeii de către bărbat, ca și cum chestiunea ar fi strict univocă. Eu unul am crezut mereu că e mai degrabă invers.
Subiectele pe care le atinge Alexandru Călinescu sunt aproape fără excepție dintre cele mai importante pentru mentalitatea lumii de azi. Cine vrea să facă un tur de orizont al actualității culturale și ideologice să știe că are acum la îndemână o excelentă introducere, inteligentă, plină de umor, scrisă de un om admirabil în toată alcătuirea lui.
Articol publicat și în Revista Orizont.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News