Pandemia, starea de urgenţă şi statul eşuat


Bilanţul celor două luni de stare de urgenţă este bilanţul a treizeci de ani de postcomunism. În acest interval, statul român s-a înfăţişat cetăţenilor săi aşa cum este în realitate şi nici măcar fardurile fricii şi ale propagandei televizate nu au putut acoperi realitatea unui tablou ce nu are nimic dătător de optimism.

 

Incapacitatea administrativă a statului român este dublată doar de aroganţa cu care încearcă să uzurpe, invocând siguranţa publică, cât mai mult din sfera de libertate individuală.

Starea de urgenţă a expus metastaza care a făcut din statul român unul eşuat. De la nivelul central la cele locale, politica acestor treizeci de ani a incurajat dominaţia unei elite definite doar prin incompetenţă şi prin apetit cleptocratic. Starea de urgenţă nu a putut ascunde ceea ce este evident: sistemul de sănătate şi administraţia din România sunt incapabile să facă faţă unei crize de amploare. Izolarea, sechestrarea, suspendarea activităţilor nu au fost doar răspunsul, legitim, la o urgenţă, ci şi maniera în care dezastrul general a putut fi camuflat, sub semnul măsurilor excepţionale.

Starea de urgenţă a probat, dacă mai era nevoie de o dovadă suplimentară, că principalul inamic al libertăţilor economice şi politice ale românilor este acest stat nereformat, ineficace şi înclinat spre arbitrar. Statul român nu a fost capabil, în acest interval, să ofere speranţă şi să facă să se nască solidaritate, preferând să se sprijine pe înfricoşarea amplificată de televiziuni. Empatia a părut, de cele mai multe ori, absentă, ca şi apelul la liberul-arbitru. A prevelat, prin intermediul unor Adrian Streinu-Cercel sau Raed Arafat, recursul la frică şi la coerciţie. Cât despre viziunea destinată să încurajeze repornirea economică, ea se reduce la declaraţii a căror generozitate ascunde doar lipsa autenticei planificări.

Şi, ca de fiecare dată, vor exista promisiuni evocând refondarea de instituţii şi un nou început. Ca şi după “Colectiv”, politicienii români vor invoca suferinţa şi tragedia spre a se putea erija în mântuitori. Şi, ca şi de fiecare dată, acest stat care nu are altă menire decât de a oferi contracte lucrative celor ce fac parte din oligarhie va rămâne neschimbat, în pofida declaraţiilor nobile: nouă va fi doar ambiţia de a supraveghea, prin tactici de control, o populaţie de supuşi.

Starea de urgenţă este o fotografie de grup a României. În ea se găsesc, unite, trecutul, prezentul şi viitorul. Imobilismul şi stagnarea sunt temeliile pe care acest stat s-a clădit şi ele sunt fundaţiile pe care se întemeiază raţiunea sa de a fi. Inept, imprevizibil şi ineficace, statul român rămâne consecvent misiunii sale originare: aceea de a apăra privilegiile. Expansiunea la care starea de urgenţă îl întăreşte în acest scop niciodată abandonat. Libertatea şi transparenţa sunt incompatibile cu viitorul pe care îl cunoaştem deja, pentru că el nu este decât continuarea trecutului din care venim.

 

Articol publicat și pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.