Pasiunea și furia

Balansul amețitor între nivelul abstracțiunii și cel al intimității Virginiei Woolf e, pentru Ethel Smyth, uimitor. El poartă un nume: integritate. Iar Ethel e copleșită, fascinată de prezența aproape inumană a acestuia: „N-ar fi în stare să falsifice ceea ce ea crede că e adevărul nici dac-ar trebui să-ți salveze viața, ori pe a ei“ (St. John, 1959: 222).

Nu scapă analizei nici raporturile Virginiei cu credința — sau, mai bine zis, absența dimensiunii acesteia. Ca și în domeniul politicii, scriitoarea a fost influențată de mediul pe care-l frecventa: „Nu are nicio concepție despre religie. Punctul ei de vedere, ca și cele ale întregului grup Bloomsbury, privind religia e copilăresc. Așa cum sunt și viziunile lor politice. Ei cred că toți aristocrații sunt limitați și proști și înghit toate bazaconiile stupide ale Partidului Laburist“ (St. John, 1959: 222).

Curgând în cascadă, judecățile de valoare conturează un portret mai degrabă derutant, în care defectele copleșesc meritele. Dar ceea ce o atrage pe Ethel e tocmai ghemul de contradicții. Învinsă în încercarea de a pune pe două coloane părțile pozitive și cele negative, a ajuns la concluzia că s-ar putea ca Virginia să nici nu fie o ființă umană. E impredictibilă („incalculable“) și încăpățânată, refuzând, indiferent de împrejurare, să-și recunoască erorile. Cu toate acestea, era imposibil să n-o „iubești, iubești, iubești“. Nu e de mirare că între ele n-au lipsit certurile, chiar dacă motivele erau greu de identificat. De fiecare dată, Virginia s-a dovedit neînduplecată, exilându-se într-o stranie muțenie, neacceptând dialogul și împăcarea.

Ethel Smyth pune comportamentul cu totul ieșit din comun pe seama nebuniei și a tentativelor de sinucidere anterioare. Dacă n-ar fi fost Vanessa și Leonard, care au adus-o, literalmente, înapoi din moarte, probabil că ar fi fost demult plecată dintre cei vii. Curios e că geniul ei a țâșnit la suprafață după acele încercări de a-și încheia socotelile cu viața.

În evaluarea lui Ethel, creația Virginiei încă „n-a atins zenitul“, chiar dacă romanul The Waves — adorat de generația tânără — nu-i spunea mare lucru. În schimb, găsea „superbe“ eseurile din The Common Reader. Una peste alta, era uluită de extremele între care evolua acest personaj inclasabil: deși adora singurătatea, se simțea de minune la ospețele unde participau oameni inteligenți. Dificil de explicat era și faptul că detesta vorbăria, deși avea obiceiul de a sporovăi la nesfârșit. Pe de altă parte, scrisorile ei erau extraordinare: frumos puse în pagină, substanțiale și perfect echilibrate: niciun amănunt de prisos, nicio omisiune substanțială. Pe deasupra, erau și amuzante din caleafară, adevărate creații artistice, dovedind un control perfect al gândului și al veșmântului său scriptic. Dar aceste însușiri nu anulau defectele:

„E foarte vanitoasă și încearcă să nu fie, dar nu reușește. Când aude că cineva a spus despre cărțile ei că sunt supralicitate, nu-i pasă deloc. Dar dacă aude că detractorii spun că ochii ei sunt prea apropiați (și probabil că sunt), e din cale-afară de afectată“ (St. John, 1959: 223).

Și încă o imagine memorabilă: „Atunci când intră într-o încăpere e ca și cum ar intra cineva din altă lume. Distincția ei? Atât de admirabil de delicată, și totodată cu un asemenea indice de forță. Singurul lucru pe care nu-l face bine e să râdă. «Le rire fidèle» nu e partea ei tare, ceea ce e ciudat, pentru cã existã uneori un filon foarte comic în creația ei. Cât despre scrisori! Ah!!“ (St. John, 1959: 224).

Ethel Smyth e contrazisă de alți martori, care fuseseră fermecați tocmai de râsul ei cristalin, expresie a unui simț al umorului ieșit din comun. Partea întunecată a sufletului părea cu totul detașată de existența diurnă, plină de bună-dispoziție, ironie și chiar o doză inevitabilă de cinism. Dar în aprecierile ei intra frustrarea femeii îndrăgostite, suficient de lucidă însă pentru a-și da seama că își impusese un țel prea înalt. Știa că nu va fi în stare să și-o transforme în amantă (așa cum reușise cu multe alte femei), dar nici nu se putea îndepărta de ea suficient încât să-și vindece rănile iubirii (fizice) neîmpărtășite. De aici provine tensiunea oscilantă a confesiunilor, amestec de luciditate și resentiment. Toate calculele pe care și le-a făcut în legătură cu Virginia s-au dovedit greșite. La început, credea că vor putea fi prietene, simple prietene. Și-a dat repede seama că așa ceva nu era posibil. Pur și simplu, Virginia se sustrăgea regulilor obișnuite de conduită între prieteni.

Era, susține Ethel Smyth, aproape imposibil să menții cu ea o relație intensă pentru multă vreme. Virginia se arăta foarte entuziastă la început („She’s a very good starter“), dar ulterior se instala un fel de opacitate care te împiedica să-ți dai seama care sunt adevăratele ei sentimente față de tine. Ethel visa s-o ademenească să petreacă împreună mai multe nopți la Londra. Era însă conștientă că Leonard s-ar fi împotrivit, pentru că voia s-o aibă mereu („always, always“) în preajmă, atent să n-o scoată din rutina ei zilnică, singura care îi garanta, cât de cât, că nu deviază de la o atitudine rațională. Leonard știa că relația dintre cele două femei se baza pe o intensă emoționalitate și se străduia să elimine riscul unei deraieri cu potențiale consecințe catastrofale. Lucidă dincolo de marginile obișnuitului, Ethel își analiza propriile trăiri cu aceeași detașare și obiectivitate aplicate altora. Sigură pe sine și pe însușirile ei ieșite din comun, Ethel era conștientă că trebuie să pună capăt dependenței de obiectul pasiunii. Și-a imaginat recucerirea stăpânirii de sine în termeni aproape viscerali: rațiunea îi spune că e obligatoriu „să și-o scoată din suflet“ („to get her off my chest“) dacă voia să aibă și altă viață decât aceea înlănțuită de o pasiune fără speranță.

Ethel remarcă și o stranie legătură între pasiunea Virginiei și furia care o aducea deseori în stare conflictuală cu cei apropiați. În astfel de momente, cruzimea lua locul drăgălășeniei, iar cuvintele deveneau arme menite să rănească ori chiar să omoare. Ethel era convinsă că geniul ei se hrănea din această natură duală: îngerul cu preocupări intelectuale și femeia suspicioasă, a cărei imaginație secreta pericole și comploturi capabile s-o distrugă.

Această dublă natură s-a manifestat și în legătură cu Ethel. Rândurile pe care le scrie despre ea, în scrisori sau în jurnal, sunt adeseori de-o supremă asprime, îndărătul căreia se simte frustrarea de a nu putea avea felul de prietenie pe care ar fi dorit-o. După moartea Virginiei, Vanessa a asigurat-o pe Ethel de prietenia și admirația constante ale surorii sale. Era mai degrabă o minciună pioasă, menită să anuleze episoadele — nu puține — în care, cu propria pană, Virginia a scris despre prietena ei lucruri de un sarcasm greu de digerat, deși tonul se voia ludic. Astfel de notații sunt parte din comedia lumii pe care marea scriitoare a conturat-o nu doar în romanele și eseurile ei, ci și în manifestările întâmplătoare ale unuia din viciile ei: acela de a fi necruțătoare, indiferent de oameni și de împrejurări.

Astfel, în 4 februarie 1931, jurnalul consemnează o descriere în cel mai pur stil ofensiv al Virginiei. Textul se transformă, treptat, din notație jurnalieră în judecată de valoare nemiloasă:

„Astăzi vine Ethel. Luni am fost să-i ascult repetițiile ținute la Lady Lewis. O casă mare din Portland Place, cu tencuială în stil vechi; covoare roșii roase; suprafețele netede sunt vopsite într-un verde mohorât. Camera de repetiții era o încăpere lungă cu bovindou care dă, de fapt, înspre alte case — scări de fier, coșuri de fum, acoperișuri —, un peisaj golaș de cărămizi. În soba de metal duduia un foc intens. Lady L., care e acum un fel de cârnat fără formă, & Mrs Hunter, un cârnat înfășurat în mătase, stăteau una lângă alta pe sofa. Ethel era la pianul de lângă fereastră, cu pălăria ei de fetru, îmbrăcată în jerseu și cu o rochie scurtă și dirija cu un stilou. La baza nasului avea un strop de sudoare. Miss Suddaby cânta Sufletul și am constatat aceeași stare de extaz și inspirație atât în încăpere, cât și pe hol. Mai erau de față doi bărbați tineri sau tinerei. Ochelarii lui Ethel alunecau tot mai aproape de vârful nasului. Cânta și ea din când în când. Într-un rând, făcând pe basul, a scos un miorlăit de pisică — dar face totul cu o asemenea directețe și sinceritate încât nu e nimic ridicol în asta. Își pierde cu totul conștiința de sine. Pare că trupul i s-a vitalizat și energizat de sus până jos. Își atinge, când pe o parte, când pe alta, pălăria. Pășește în ritm săltăreț prin cameră pentru a-i atrage atenția lui Elisabeth că e vorba de o melodie grecească; apoi mărșăluiește în sens invers. Acum începe mișcatul mobilelor, spune ea referinduse la cine știe ce țopăială supranaturală legată de evadarea prizonierului, sau de sfidare ori moarte“ (Woolf, 1982D: 10). Impulsul inițial de a caricaturiza, de a batjocori, e moderat de gândul că, poate, totuși, Ethel e o mare compozitoare. Și atunci, gesticulația ridicolă ar putea fi cu totul altceva decât îi apărea privitorului neavizat: acea tulburare a imaginii și a simțurilor care-l transformă pe artistul autentic în ceva straniu, chiar ridicol, dar care e legat cu fire invizibile de marea tradiție a artei. Sub presiunea acestei revelații, secvențele se recompun, se remodelează și devin parte a unui scenariu la care au acces doar inițiații: „În timp ce dirijează, ea aude muzica lui Beethoven. Și în timp ce umblă agitat, se întoarce și se rotește în jurul nostru, cei cocoțați și amuțiți pe scaune, ea crede că acesta e cel mai important eveniment care se întâmplă în clipa asta la Londra“ (Woolf, 1982D: 10).

Scena e colosală: cu suprasensibilitatea ei – chiar așa, subminată de ironie și sarcasm –, Virginia Woolf detectează potențialul gigantic de expresivitate încapsulat într-o banală repetiție a unei opere muzicale. Figurile banale, cu ticuri și înfățișări caraghioase, nu sunt decât travestiuri menite să inducă în eroare și să-i îndepărteze pe cei care nu au acces la sublim. Prezentă la o întâlnire a Women’s Society, Ethel iese din nou în evidență prin apariția excentrică: e îmbrăcată în kimono și poartă perucă. Discursul pe carel ține e plin de vervă și direct, pe când Virginia simte că al ei a fost „prea concentrat și aluziv“. E ceea ce le desparte, de altfel, în mod fundamental: pompozitatea încântată de sine a lui Ethel, care se simțea ca peștele în apă în fața unui auditoriu, și reticența Virginiei de a lăsa privirii prea mult din intimitatea ei. Și în legătură cu Ethel Smyth, Virginia Woolf a trecut prin același proces de autoiluzionare prin care trecuse și atunci când se apropiase de Violet Dickinson și de Vita Sackville-West. Și anume, că își găsise, în fine, mama. În cazul acesteia din urmă, pretenția era deplasată, deoarece Vita era cu zece ani mai tânără decât ea. În schimb, celelalte două ar fi putut ocupa fără dificultate o astfel de poziție — cu condiția să fi avut disponibilitatea și caracterul necesare. E greu de spus dacă Ethel Smyth le-a avut, dar e cert că în momentele lor cele mai bune supraenergetica și flamboaianta compozitoare s-a comportat ca un substitut nu doar de mamă, ci și de soră. Și asta deși natura ei, dominată de pasiuni vulcanice și drame sentimentale, o împingea spre o legătură erotică cu femeile.