Zodia etichetărilor
O formă larg răspândită a acțiunii sociale negative e etichetarea. Atunci când nu-ți place ori nu-ți convine cineva, scoți din tolba cuvintelor jignitoare pe cel mai degradant și-l înfigi direct în fruntea adversarului. În clipa de față, în mediile culturale abundă etichetele de comunist și fascist. Prin comparație cu vastul repertoriu de epitete zoologice din ședințele de demascare ale comuniștilor e un pas înainte.
Expresii precum „viperă lubrică“, „hienă dactilografă“, „șacal înzestrat cu stilou“ ori cuvinte ca „năpârci, lipitori, păduchi“ erau de largă circulație în conflictuala lume a bolșevicilor. Ele țineau de tehnicile primitive de anihilare a adversarului, de dez-umanizare a lui. Așa cum afirma Vladimir Tismăneanu, „zoomorfismul ca formă de deriziune și degradare a celui stigmatizat făcea parte din recuzita stalinistă.” Or, cum spunea același politolog, există un „stalinism pentru eternitate…”.
Astăzi, fenomenul a luat forma „degradării prin interdicție” (m-am ocupat de ea cu alt prilej). Într-o lume de procesomani, e riscant să faci apel la vechile concepte ale deriziunii. În schimb, dacă-ți fixezi adversarul într-un insectar conceptual, rămâi și cu satisfacția umilirii lui, și cu aceea a impunității. Deși sunt egal de criminale, ideologiile de extremă stângă și cele de extremă dreaptă au parte de tratamente diametral opuse. În timp ce a fi descris drept „fascist” ori „nazist” atrage automat consecințe de natură juridică și administrativă, a fi „comunist” e pe deplin acceptabil – ba chiar, în cercuri din ce în ce mai largi, dezirabil. Ceea ce mie, unuia, îmi spune un singur lucru: că în lumea noastră strâmb alcătuită nu contează dimensiunea și persistența răului, ci opinia grupurilor ajunse, în vâltoarea istoriei, în poziția de a-și impune doctrina. A fi „fascist” e nașpa, a fi „comunist” e cool.
Nu mai revin asupra banalității că toate cele trei mari ideologii ale secolului al XX-lea – comunismul, fascismul, nazismul – sunt născute din aceeași tulpină, a stângismului revoluționar al secolului al XIX-lea, combinate cu diverse elemente locale. Când fostul premier Victor Ponta, școlit de urmașii lui Leonte Răutu, m-a defăimat, cu binecunoscuta lui nerușinare, numindu-mă „fascist bătrân” și „neo-nazist”, i-am replicat că nu pot fi nici una, nici alta, deoarece nu sunt de stânga. Aștept în continuare să-mi demonstreze că fascismul provine din altă parte decât din socialism-leninismul lui Mussolini. De altfel, Jean Sévillia a stabilit contextul desemnării fasciștilor ca fiind de dreapta. La origine se află Stalin, care i-a numit astfel pe adversarii săi din partidul comunist, contestatari (timizi, de altfel) ai dezastruoaselor sale politici.
În lipsa argumentelor, discuția din spațiul public (nu doar la noi) a coborât la nivelul păruielilor din mahalalele imunde ale interbelicului. Lumea pare lovită de streche: oricât de mărunt și neînsemnat ai fi, e obligatoriu să ai un adevăr al tău, din care nu cedezi nicio fărâmă. E veacul orgoliilor exacerbate, al triumfului subiectivității și al egoismului feroce. Vremea cavalerismului, a politeții, a respectului pentru opinia celuilalt a apus. Trăim în lumea ciomegelor mici, a loviturilor îndesate și a călcării nepăsătoare peste cadavre. Alianța dintre ofuscați și nerușinați a provocat un nesfârșit șir de războaie de cucerire a zonelor care până acum erau marcate de neutralitate. Nu mai există spații în care să te poți declara nealiniat sau indiferent. Ești cu noi sau ești împotriva noastră. Calci totul în picioare, mărșăluind așa cum dictează politica resentimentului, sau ești călcat în picioare.
Una dintre cele mai acute ilustrări ale acestei situații se găsește pe Facebook și celelalte site-uri de socializare. Deși prima ei funcție, plasată la îndemână, e like, cele mai frecvente postări sunt din sfera lui dislike: subiectul gravitează întotdeauna în jurul impunerii voinței proprii și al anihilării părerilor neconvenabile. În mod pervers, când îți deschizi un cont, ți se promite intrarea într-un paradis al dialogului și armoniei. În câteva ore, constați că ai ajuns într-un balamuc dominat de narcisiaci paranoici, de tembeli cu pretenții și de dezaxați irecuperabili. Ferească Dumnezeu să exprimi o părere mai fermă, oricât de bine argumentată. În câteva clipe, năvălesc peste tine hoardele ascunse în burta monstruoasă a cyber-space-ului, mutanții înfometați de notorietate și paraliticii cu veleități de decatloniști. Zgomotoși, impertinenți, arțăgoși, îți întorc pe dos postarea și biografia, bătându-se cu tine pe burtă. În viața lor banală, își mișcă neputințele dintr-un loc în altul, făcând umbră pământului degeaba. Pe Internet, sunt mai agili decât Spiderman și mai iuți decât Speedy Gonzales.
Apărați de cvasi-anonimat, lasă impresia că sunt paralei, și nu niște amărâți de veleitari care-și expun marfa pe o tarabă neobservată de nimeni. Ce-i conduce e falsul sentiment că sunt urmați în aberațiile lor de cohorte de admiratori și susținători. În fapt, abia dacă trezesc interesul unei mâini de gură-cască – recrutați, la rândul lor, din două categorii: prostănacii care stau cu mâna pe tastatură și „dau like” pe nemestecate, fără să priceapă o iotă din ce au citit, și resentimentarii care-și încarcă din astfel de gâlcevi ridicole bateriile urii și ale disprețului.
Cum toată lumea etichetează pe toată lumea, finalmente se ajunge la o ecuație de sumă zero. Pentru cineva din afară, zbaterile isterice și bătăliile la baionetă par, în cel mai bun caz, expresii ale imaturității. Ele sunt însă excrescențe ale culturii vrajbei, semințe ale urii care a intrat în societatea românească odată cu căderea comunismului. În cele câteva zile vrăjite din decembrie 1989 s-a iscat un val de căldură care a dus la dezghețarea gunoaielor. Ele au năvălit puhoi peste societatea românească. Ceea ce arată că așa am fost întotdeauna, doar că închisoarea comunistă a ținut în frâu instinctele populației, nelăsând-o să-și manifeste „la liber” imensa poftă de a insulta și calomnia. La astfel de delicatese aveau dreptul doar activiștii și securiștii. O privire aruncată prin presa interbelică arată o societate întru totul identică celei de azi, balansându-se între patosul urii și năravul maladiv al distrugerii.
Tehnologia funcționează în cazul viciilor noastre profunde și străvechi ca un accelerator de particule. Ea aduce la suprafață și face vizibile lucruri care, într-o derulare normală, nu și-ar releva atât de ușor malignitatea și demența. În România comunistă au existat câteva sute de mii de turnători și de infractori. În cazul primei categorii, Facebook-ul i-a dublat, în timp ce numărul răufăcătorilor a crescut și el, prin prostul exemplu dat de partidele cleptomane și de sistemul catastrofal al numirilor politice. Așa a ajuns cultura nu doar să nu conteze, ci să fie considerată un lucru de rușine. Avem un pictor de succes? Ei bine, tăbărâm pe el și-l îmbăloșăm cu veninurile noastre acre. A scos vreun scriitor capul în lumea mare a literaturii? E numai bun de călcat în picioare. Scenariul funcționează ca un ceasornic, indiferent de situație și context.
În mod normal, remediul acestei stări ar fi – așa cum am spus-o de sute de ori – educația. Numai că aceasta produce rebuturi morale și profesionale pe bandă rulantă. Ar trebui să vină cineva de pe altă planetă să ne reseteze reflexele urii și pizmei. În ritmul de autodistrugere actual, praful și pulberea se va alege de tot ce s-a acumulat în scurtele răgazuri în care la putere nu s-au aflat nemernicii și incompetenții. Elitele au fugit întotdeauna din România. Acum se pleacă în masă. Te și miri, când vezi listele de alegeri, de unde au apărut atâția indivizi pe chipul cărora citești șarlatania. Gândul te duce imediat la existența unei Românii subterane, cu propriile legi și cu propria populație, care se intersectează cu noi doar atunci când apare ceva de prăduit. Visam, cu naivitate, la un nou pașoptism, la o revoluție a tinerilor. Ce te faci, însă, când semnalele venite dinspre populația tânără sunt nu doar descurajante, ci înspăimântătoare?
Recenta inițiativă de a-i consulta pe elevi și părinți în privința materiilor ce trebuie păstrate pentru studiu e un indice al monstruoasei incompetențe ce domnește de sus până jos. În orice lume normală, ești ministru, inspector general și director de școală tocmai pentru că știi ce trebuie făcut pentru educația tinerei generații. Dacă nu știi, înseamnă că ai ajuns acolo în mod fraudulos. Și că ești nu doar incapabil, ci și laș. Starea actuală decurge dintr-un șir de decizii dezastruoase. Îmi aduc aminte cum mi-am atras antipatia membrilor facultății mele atunci când am prezis catastrofa universitară generată de „sistemul Bologna”. Astăzi o trăim din plin și ne învârtim năuci în căutarea unor soluții de genul aberației (democratice, evident!) a „externalizării” curriculei.
Există câteva domenii – și învățământul e unul dintre ele – unde ar trebui să domnească disciplina de fier. Condus după ureche, ținând cont doar de interesele unei găști de analfabeți ahtiați după funcții și grade academice, învățământul a intrat pe mâna impostorilor. Cu firave excepții, achizițiile de personal didactic din ultimii douăzeci de ani stau sub semnul precarității profesionale și fraudei. Decenii în șir, a existat scuza că profesorii au salarii de mizerie și că sunt niște eroi care prestează o muncă dificilă fiind batjocoriți de societate. Perfect adevărat. Dar lucrurile nu mai stau așa. Acum, salariul unui profesor universitar e aproape cât al unui ministru. Se simte acest lucru în sporirea spectaculoasă a calității educației? Nici vorbă. Orele sunt ținute de aceiași profesori rutinați în fața acelorași elevi plictisiți, pe care nu-i mai motivează nimic. Mărirea spectaculoasă a veniturilor nu se resimte decât în buzunarele profesorimii. În rest, aceeași încremenire de cimitir. În domeniul sanitar, și el egal de văduvit până acum doi ani, măcar s-a întâmplat ceva: șpăgile au crescut proporțional cu salariile!
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Stimați concetățeni din republica literelor, atât timp cât o să mergeți înainte cu minciuna „nazism” – ideologie de extremă dreapta, comunism – ideologie de extremă stângă” nu o să se schimbe nimic. Degeaba s-au scris cărți de către economiști de Nobel (Hayek), istorici precum Ernst Nolte sau politologi precum Eric Voegelin (pe lângă aceștia mai sunt și alții) ce au indicat destul de clar că atât nazismul/fascismul cât și comunismul sunt ideologii de stânga, mai precis, socialiste. Mussolini, Hitler și Lenin au rămas socialiști până în ultima clipă, indiferent că după au declinat național socialismul. Chiar atât de obtuzi să fiți să nu recunoașteți evidența?
Cu tot respectul , strict despre Fascism/Socialism .
Hayek este cel care a sustinut aceasta teorie si , alaturi de el , Voegelin – cu categoria lui generalizatoare si controversata de ´gnosticism´ , partial Taubes , apoi , conservatori americani ( Kirk , Weaver , etc. ) care voiau sa delimiteze ´adevaratul conservatorism´ de fascism si nazism ( spre deosebire de Paul Edwards , paleocons. care admira fascismul mussolinian , sau J. Burnham , care facea elogiul unor intelectuali italieni apropiati de fascism , daca facem abstractie de conspirationisti excentrici ca Lyndon LaRouche ) . Cel care s-a apropiat cel mai mult de aceasta ecuatie , Fascism/socialism , desi cu nuante , a fost controversatul istoric Ernst Nolte , elev al lui Heidegger , care spunea ca fascismul era o replica la marxism ´cu mijloace similare´ . In fine , cercetarea mai recenta si serioasa despre Fascism , incepind cu G. Mosse , Renzo de Felice , elevul acestuia , Emilio Gentile , S. Payne , R. Paxton , R. Griffin , R. Eatwell , chiar Z. Sternhell ( care doar citit superficial pare sa sustina ceva similar , in realitate , el dedica o lucrare masiva ´traditiei contrailuministe´ , ca sursa a fascismelor ) etc. , au respins sever asemenea suprasimplificari , in ultima instanta , tot ideologice si interesate , deci lucrurile au fost deja amplu demonstrate ( v. in special Z. Sternhell : The Origins of Fascist Ideology ) . Una dintre cele mai bune si mai clare lucrari este : Emilio Gentile – Fascismo. Storia e interpretazione , v. si Le origini dell’ideologia fascista ; probabil cel mai calificat si sofisticat savant in materie este Roger Griffin , v. ´The Nature of Fascism´ , unde da o definitie euristica minimala a Fascismului ca ´ultranationalism populist palingenetic´ .
Dl. Vladimir Tismaneanu va poate oferi mult mai multe explicatii .
o scapare : sus , Jacob Talmon , nu Taubes : The Myth of the Nation and the Vision of Revolution. Mussolini , care era un cititor vorace , era foarte influentat de Nietzsche. Pt. Talmon Fascismul era un caz de ´democratie autoritara´ si totalitara . De asemenea , slavofilismul si chiar populismul rus pot fi considerate ca pre-fascism , ceea ce poate inversa teoria fascismului socialist , cu Bolsevismul ca forma sau etapa primara sau derivata de autoritarism ( ceea ce , evident , era ) populist , avindu-si fundatia in autoritarismul si colectivismul traditionale ruse ( si exista o analogie cu raportul dintre iacobinism si bonapartism ) , mai ales cu turnura stalinista nationalista ( B. G. Rosenthal , despre ´nietzscheanismul´ sovietic ) – ca socialism organicist , ´national´ , national-comunismul ceausist nefiind nicidecum singular – , teza ´originilor ruse ale nazismului´ (M. Kellogg ) – doar daca ne gindim la Sutele negre , cu impact direct asupra ´Fascismului clerical´ romanesc sau balcanic – , National-Bolsevismul lui Niekisch si Strasser , de care erau apropiati rev.-conservatori ca Spengler si Junger ( si chiar Goebbels , initial , Rosenberg era un baltic care a petrecut mult timp la Moscova , etc. ) , dar si evolutiile actuale ale post-comunismului , spre ceva ca un National-Bolsevism ´clerical´ . Scuze pt. insistenta.
Bună ziua,
Vă mulțumesc pentru comentarii. Într-adevăr, eu am simplificat ideea, iar comentariile dumneavoastră nuanțează și completează perspectiva adoptată de mine, însă nu o schimbă în esență: fascismul/nazismul/național-bolșevismul și comunismul/socialismul sunt fațete ale aceleași medalii ideologice, nu ideologii cu direcții diferite. Sunt ideologii stângiste, iar dacă acest termen nu mulțumește, atunci le numesc ideologii colectiviste ce pun individul/persoana la cheremul aparatului de stat/partid, sub pretextul că patria, clasa sau rasa primează. În orice caz, pun colectivitatea înaintea individului. Simplificând din nou, îndrăznesc să afirm că schema este una comună, ce în nici într-un caz nu acordă vreun argument că o direcție ideologică ar fi la dreapta, iar cealaltă la stânga. PS 1: nu există revoluționari conservatori, conservatorismul implicând evoluție; PS 2: nu-mi permit să-i cer explicații lui Tismăneanu, trebuie să le dea CNCD-ului; ironic, nu?
Hristos a inviat !
Va multumesc pt. raspuns . Nici nu vazusem coment. dvs. , e o coincidenta ca ne-am referit aproape simultan la Hayek , Voegelin si Nolte ! Nu vom da noi lucrurilor de cap aici dar , ca simpla nota , dupa parerea mea de amator, prin ´Conservatorism´ ( ca si prin ´stingism´ ) se pot intelege lucruri f. diferite , chiar contrare : ex. in America , traditionalismul ( care nu neaparat acelasi cu paleo-con. ) , libertarianismul , neo-conservatorismul , tinute impreuna de amenintarea Comunismului (v. lucrarea clasica a lui G. Nash ) , iar in Europa lucrurile sint inca si mai incurcate ( v. R. Remond , doar pt. Franta : Legitimism , Orleanism , Bonapartism , Boulangism , Gaullism , scotind din discutie curentele extremiste si extraparlamentare ) . Desigur , pt. cine e atent fascisml ca socialism si socialismul ca fasicism nu inseamna acelasi lucru ,voiam doar sa spun ca la fel de bine teza ar putea fi inversata , facind din comunism o specie de autoritarism populist , conform ´definitiei´ fascismului . Si , intr-adevar , stingistii radicali de azi sint mai aproape de ideologia fascista decit ar vrea sa creada ( idolii lor , Agamben , Deleuze , Derrida , Vattimo etc. , sint sau erau mari pasionati de heideggerianism, de Schmitt si in general de orice teorie politica radicala si anarhist-subversiva ) .
Ultima propozitie era retorica , cu trimitere la faptul ca dl. V. Tismaneanu s-a pronuntat deja de mai multe ori asupra chestiunii , respingind asemenea teorii – caricaturizarile alimenteaza cercul ´hermeneutic´ vicios – , si in special revizionismul lui Nolte , apropiat de negationism si cu legaturi in Noua Dreapta ( v. dialogul cu F. Furet ) . Din cite am vazut pina acum , si e deja tirziu , dintre marile personalitati de pe Dreapta doar domnul Mircea Mihaies s-a pronuntat clar si ferm despre noul linsaj mediatic , pornit de la un simplu pretext , neverosimil …