Un nou volum al lui Mircea Cărtărescu: „Creionul de tâmplărie”


La editura Humanitas a apărut, zilele acestea, un nou volum semnat de Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie, din care publicăm câteva fragmente.

 

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă. Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare”, spune Mircea Cărtărescu.

Publicăm mai jos câteva fragmente din Creionul de tâmplărie.

 

Fragmente

Mircea Cărtărescu, „Creionul de tâmplărie” (Humanitas, 2020), 272 p.

Am fost, în iarna lui 1979, la lansarea volumului Va fi liniște, va fi seară al lui Virgil Mazilescu, la librăria de la Scala. Ningea greu, se lăsase noaptea și farurile mașinilor de pe Magheru te orbeau. Așteptam afară, în fața librăriei, sporovăind cu câțiva poeți optzeciști, dintre care doar unul sau doi debutaseră deja. Era o atmosferă mondenă, lumea venea ca să se vadă, să mai schimbe noutăți, Mazilescu era un poet încă tânăr, foarte la modă, și eu, care nu‑l văzusem niciodată, așteptam să deslușesc în mulțime, în lumina tremurătoare a nopții, pe cineva care să semene cu poezia mazilesciană pe care‑o știam deja bine din primul său volum. „Uite‑l“, îmi zice Madi, colega mea de facultate, ce avea să devină poeta Mariana Marin, și ochii ei cafenii, migdalați, se aprind deodată. Madi avea să rămână, până la moartea lui Mazilescu, și apoi până la propria ei moarte tragică, nu o admiratoare, ci mai degrabă o preoteasă a cultului poetului ce se lansa în seara aceea. A devenit și iubita lui într‑o vreme, pentru că în boemă dragostea se împărtășește prin trup și poezie cu aceeași înfrigurare. Amândoi acești poeți nefericiți au ars lumânarea la ambele capete, topindu‑se înainte de vreme odată cu ea.

Și iată‑l pe Mazilescu, trecând printre noi fără să ne‑arunce nici o privire, bărbos, ursuz, cinic, cu un aer de duritate care m‑a contrariat. Nici o legătură între figura sa și versurile elaborate intelectual și emoțional, aducând când cu Kavafis, când cu Pessoa, din Va fi liniște, va fi seară. Mi‑a fost de la‑nceput antipatic și așa avea să‑mi rămână până la capăt. N‑am intrat în librărie, așa că nu știu nici cine‑a vorbit la lansare, nici ce‑a spus Mazilescu. Nu m‑am dus să iau un autograf pe cartea lui.

Un foarte tânăr poet, discipol obedient al maestrului, s‑a dus cu cartea la el și a ieșit iarăși afară, în zăpada fleșcăită din fața librăriei, citind autograful, nedumerit și melancolic. S‑a apropiat de noi, care tropăiam de frig, și ne‑a‑ntrebat: „Băi, ce‑nseamnă chestia asta, «boule», e‑n franțuzește, nu‑i așa? Parcă glob, sferă… Ce‑o fi vrut să spună Mazilescu? S‑o fi referit oare la poezia lui sau a mea?“ „Ia să vedem“, i‑am zis, și am citit dedicația. Cu litere lăbărțate pe o pagină‑ntreagă, Mazilescu îi scrisese doar atât: „Boule, învață de‑aici să scrii poezie!“ Și semnase narcisic și grandios. Junele poet continua să pronunțe cuvântul pe franțuzește, bâlbăind într‑o confuzie totală: bul… bul… bilă… sferă… Nu‑i venea să‑și creadă ochilor. A trebuit să ne vadă tăvălindu‑ne de râs minute‑n șir ca să‑nțeleagă. A rămas jignit de moarte, dar până la urmă, ca un învățăcel Zen pocnit din senin cu toiagul în cap de maestru, a interpretat și mitocănia asta ca o manifestare a geniului: „Băi, nu mai râdeți, înseamnă că Virgil ține la mine, nu‑i trântești așa, oricui, din senin, un «boule» în autograf…“

L‑am văzut apoi de câteva ori pe maestru în fieful său, la restaurantul scriitorilor, înconjurat de discipoli. Duritatea lui era șocantă, de asemenea grandomania. Mereu spunea că nu sunt decât patru mari poeți în lume, primul era Eminescu, apoi Kavafis. L‑am uitat pe‑al treilea, dar pe locul patru venea el însuși. De multe ori alcoolul îl făcea violent.

A trebuit să‑i citesc jurnalul, mult după ce poetul nu mai era, ca să‑nțeleg fragilitatea și marea de suferință din spatele acestei măști. Mi‑a părut rău, atunci, că îl judecasem atât de pripit.

Dar, ca de obicei, era prea târziu.

***

Când mi‑a ieșit al doilea volum de versuri, Poeme de amor, abia scăpat din mâinile cenzurii și ciopârțit ca vai de el, au scris despre el câțiva oameni la care nu m‑aș fi așteptat niciodată, oameni în vârstă pentru care aveam mare admirație. Unul dintre ei a fost Paul Georgescu, pe care‑am ajuns să‑l cunosc bine. Dar câteva biete rânduri într-o carte n‑au cum să cuprindă, măcar și superficial, imaginea unui personaj atât de extraordinar.

L‑am întâlnit în perioada lui de romancier, după ce în armată primele cincizeci de pagini din Coborând mă lăsaseră fără suflare. Știam deci bine cine e Paul Georgescu înainte să‑l fi văzut vreodată, dar nu știam cum e. Și aici era tot farmecul și toată nebunia.

Scriitorul stătea într‑un bloc singuratic, greoi, străvechi de pe Sfântul Constantin. Obiceiul lui era să invite câte‑un confrate sau doi pentru câte‑o noapte‑ntreagă de șuetă literară, așa încât se sosea la el pe la nouă seara și se pleca pe la cinci dimineața, de obicei cu mintea în stare de perplexitate și ebuliție în același timp. Eu am fost prima dată cu Ștefan Agopian, și încă o dată cu Norman Manea.

După ce sunai la ușa lui, auzeai un fel de țopăit venind din fundul apartamentului, foarte bizar dacă nu fuseseși prevenit din vreme. Țopăitul dura mult, cineva se apropia parcă sărind într‑un picior, cu mare greutate, de holul de la intrare. Gâfâitul ființei de dincolo de ușă parcă o curba înspre noi și în sfârșit o făcea să se dea larg la o parte. În prag apărea un om incredibil de chinuit și de bolnav, în pijama cu dungi, umflată de un pântec enorm. În ciuda luptei pentru aer din plămânii săi, la capătul țopăitului într‑un picior (pe când celălalt, și parcă și o mână, atârnau paralizate) bătrânul zâmbea larg în barba albă, nerasă de zile‑ntregi, cu singurul dinte, galben și strâmb, rămas în toată gura. Îl urmam în sufragerie, unde două femei, una devastată de vârstă, cealaltă încă frumoasă și plină de bunătate, se îngrijiseră să‑ntindă o masă opulentă. Oaspeții uitau însă adesea să mai mănânce.

Căci acel bătrân cu corneele galbene, stângaci ca o focă pe uscat, devenea altul din momentul când se planta pe scaun. Din acel moment nici nu se mai ridica toată noaptea. Și tot din acea clipă începea să vorbească, și vorbea până dimineața. Foarte rar aveai loc să mai vâri și tu vreo deșteptăciune, îndelung ticluită, în magma compactă de cuvinte revărsate val după val de Paul Georgescu asupra comesenilor.

Despre ce vorbea? Nu puteai fi sigur niciodată. Întotdeauna era ca și când ai fi văzut un film de la jumătate. Cine erau personajele, spoite ca la Moși și cu nume grotești (Taler cu două fețe, Rochie‑Friptă, Cacaprostea și o sută de alții), încâlcite și‑nnodate în fantastice intrigi literare, într‑o panoramă a literaturii, culturii, politicii românești întinsă adesea pe mai bine de un veac? Vorbele‑i ieșeau din gâtlej într‑un ritm aiuritor, se‑nfășurau în jurul dintelui din față, difuzau ca un spray prin lâna albă a bărbii și ajungeau la tine confuze, estompate, dar păstrându‑și intact veninul, ironia devastatoare, umorul urmuzian. Abia după câteva ore de năuceală începeai să‑nțelegi că Taler era Paler, Rochie‑Friptă, nimeni altul decât Robbe‑Grillet, iar Cacaprostea, scuzați vorba proastă, criticul interbelic Caracostea.

Când noaptea era pe sfârșite, credeai că ai în sfârșit codul logoreei ultrainteligente a lui Paul Georgescu, dar tocmai atunci glasul tăcea, după câteva țâșniri scurte, ca un izvor, și plecai prin dimineața ploioasă cu codul tău inutil în brațe.

***

Eram în ultima clasă de liceu când am văzut pe o tarabă, în stația lui 5 de la Sfântu Gheorghe, o antologie a poeziilor lui Nichita Stănescu în BPT, numită Starea poeziei. Am cumpărat‑o fiindcă era ieftină, dar și fiindcă voiam să mă lămuresc odată cu poezia faimosului poet din care până atunci nu citisem nimic, din încăpățânare, cum o fac de obicei cu autorii prea lăudați. Pe‑atunci părinții mei îmi dădeau zilnic exact atâția bani cât să‑mi cumpăr un pateu cu brânză și‑un suc, așa că‑mi cumpăram câte‑o carte flămânzind două‑trei zile.

Încă din tramvai, trecând pe lângă ruinele din spatele bisericii, m‑am apucat să citesc, apoi am citit mai departe acasă, toată seara. Nu mi‑a plăcut. Reacția mea de respingere a fost cu atât mai mare cu cât simțeam că e ceva extraordinar acolo. Dar totul contravenea, în acele pagini, ideii mele despre ce‑ar trebui să fie poezia.

Abia‑n facultate am reluat aceeași antologie, în cu totul alt context. Starea poeziei devenise o carte‑cult pentru noi, junii poeți încă nepublicați din Cenaclul de Luni. Adeseori mă adunam pe la câte‑o cafenea cu Nino Stratan, Madi, Florin Iaru sau Coșovei și citeam din carte‑n gura mare, apoi dădeam note de la 1 la 10 fiecărei poezii, așa cum puștii dau note fetelor de pe stradă. Puține poezii aveau nota maximă, dar în câteva luni știam cu toții, oricum, cartea pe de rost, cum îi știam și pe Arghezi sau pe Bacovia.

Unii colegi ai mei se lăudau că‑l cunosc pe Nichita personal, că‑l frecventează, și‑ntr‑adevăr pierdeau nopțile în Piața Amzei, unde poetul ținea casă deschisă, înconjurat de o camarilă întreagă. Traian Coșovei, pe‑atunci prietenul meu cel mai bun (și căruia‑i port și azi cea mai tandră afecțiune) mă ducea câteodată, foarte rar, pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, ca să cunosc și eu fauna ce se‑nvârtea acolo în jurul doamnei Miți, un fel de zeiță a locului. Așa i‑am văzut pe Ahoe (poetul Tudor George), pe Florin Pucă, pe Mazilescu, pe Eugen Jebeleanu

(care‑avea masă rezervată la care mai lăsa uneori, generos, să stea și tinerii poeți ca noi), pe Ioana Crăciunescu și pe mulți‑mulți alți boemi celebri. Cu Nichita am stat doar de vreo două ori la masă, dar am fost prea timid ca să scot vreo vorbă‑n prezența lui. Gândiți‑vă: cum să scoți un cuvânt măcar când stai la masă cu Eminescu? Abia peste câtva timp m‑am aflat mai mult în prezența lui.

Îmi aduc aminte că eram la Onești, la „Zilele Călinescu“, manifestare culturală la care vreo treizeci de ani s‑a adunat toată suflarea scriitorimii române (era un profesor inimos acolo, Constantin Th. Ciobanu, care organiza evenimentul). Venise și Nichita Stănescu, care‑și lansa ultima carte de versuri, Operele imperfecte, la o librărie locală.

Am fost și noi la lansare, foarte emoționați, Nichita nu era doar poetul nostru preferat dintre contemporani, era eroul nostru. I‑am cumpărat cartea, care costa o avere, și, după ce coada imensă la autografe s‑a mai subțiat, m‑am așezat și eu frumos la rând, cu volumul la piept. Ajuns în fața lui Nichita, m‑am străduit câteva secunde să scot banderola cărții, care nu voia să alunece odată. Poetul s‑a uitat amuzat la mine, cu ochii lui albastru‑cenușii, foarte îndepărtați, apoi mi‑a zis: „Bătrâne, nu se face așa. Dă cartea la mine ca să‑ți arăt cum se face.“ Și deodată a înșfăcat‑o, și‑a băgat degetul sub banderolă și a smuls‑o cu brutalitate. Aluzia era evidentă. Apoi mi‑a scris ceva și a semnat mare și expresiv.

Am și acum cartea în biblioteca mea, cu tot cu banderola sfâșiată.

 

Mircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. În prezent este profesor în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. A publicat următoarele volume: Faruri, vitrine, fotografii, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Poeme de amor, Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Totul, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1984; Visul (în ediţiile următoare Nostalgia), povestiri, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Humanitas, Bucureşti, 1993; Levantul, poem epic, Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Humanitas, Bucureşti, 1998; Visul chimeric, studiu critic, Litera, Bucureşti, 1991; Humanitas, Bucureşti, 2011; Travesti, roman, Humanitas, Bucureşti, 1994; a devenit roman grafic în limba franceză; Dragostea, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1994; Orbitor. Aripa stângă, roman, Humanitas, Bucureşti, 1996; Dublu CD, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1998; Postmodernismul românesc, studiu critic, Humanitas, Bucureşti, 1999; Jurnal I, Humanitas, Bucureşti, 2001; Orbitor. Corpul, roman, Humanitas, Bucureşti, 2002; Enciclopedia zmeilor, carte pentru copii, Humanitas, Bucureşti, 2002; Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, publicistică, Humanitas, Bucureşti, 2003; Parfumul aspru al ficţiunii, audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2003; Plurivers vol. I şi II, poeme, Humanitas, Bucureşti, 2003; Cincizeci de sonete, poeme, Brumar, Timişoara, 2003; De ce iubim femeile, povestiri şi audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2004; Baroane!, Humanitas, Bucureşti, 2005; Jurnal II, Humanitas, Bucureşti, 2005; Orbitor. Aripa dreaptă, roman, Humanitas, Bucureşti, 2007; Dublu album, Humanitas, Bucureşti, 2009; Nimic, Humanitas, Bucureşti, 2010; Frumoasele străine, povestiri, Humanitas, Bucureşti, 2010; Zen. Jurnal 2004–2010, Humanitas, Bucureşti, 2011; Ochiul căprui al dragostei noastre, publicistică şi proză, Humanitas, Bucureşti, 2012; Fata de la marginea vieţii, povestiri alese, Humanitas, Bucureşti, 2014; Poezia, Humanitas, Bucureşti, 2015; Solenoid, roman, Humanitas, Bucureşti, 2015; Peisaj după isterie, Humanitas, 2017; Știutorii. Trei povestiri din Orbitor, Humanitas, Bucureşti, 2017; Un om care scrie. Junal 2011–2017, Humanitas, Bucureşti, 2018; Melancolia, Humanitas, Bucureşti, 2019. Traduceri în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă, catalană.  Cărţile sale au primit cele mai importante premii literare româneşti, ca şi importante premii internaţionale: Premiul literar Giuseppe Acerbi, Italia (2005); Premiul internaţional pentru literatură de la Vilenica, Slovenia (2011); Premiul internaţional pentru literatură al oraşului Berlin (2012); Premiul internaţional pentru poezie Novi Sad, Serbia (2013); Premiul internaţional Spycher-Leuk, Elveţia (2013); Premiul La tormenta en un vaso, Spania (2014); Premiul Euskadi de Plata, San Sebastián (2014); Premiul oraşului Leipzig pentru înţelegere europeană (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană (2015); Premiul „Gregor von Rezzori“, Florenţa (2016), Premiul Leteo, Spania (2017); Premiul „Thomas Mann“ pentru literatură, Lübeck (2018); Premio Formentor de las Letras, Palma de Mallorca (2018); Prix Millepages, Vincennes (2019); Prix Transfuge, Paris (2019).

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.