Ultimul stalinist al României


Sursă foto: Playtech

Ion Iliescu, urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, cel care a patronat lichidarea, printr-un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva din moștenirile regimului comunist, va împlini în câteva luni 90 de ani.

 

Ion Iliescu a fost de câteva ori președinte al țării. Primul său mandat a fost, neîndoios, unul contrarevoluționar, deci s-a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani, dominați de personalitatea de tip bolșevic a lui Ion Iliescu, premierii s-au numit Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu. S-au încercat vagi reforme economice, dar ele au fost, practic, ucise în fașă. Confruntarea cu trecutul totalitar a fost refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.

Amnezia a fost instituită ca politică de stat. Orientarea politicii externe a fost, în cel mai fericit caz, neprietenoasă în raport cu Occidentul. Partidele istorice și societatea civilă au fost continuu calomniate și agresate. În iunie 1990, Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu și alți corifei feseniști au organizat o acțiune barbară de suprimare a protestului non-violent anticomunist. În istoria României, Ion Iliescu este indisociabil de fasciile minerești îndrumate de securiștii lui Măgureanu. Modelul politic al lui Iliescu a fost unul de tip sovietic, hrușciovist și, doar până la un punct, gorbaciovist.

În 1996, Ion Iliescu, forțat și de presiunile externe, a acceptat alternanța democratică. Se prefigura o schimbare majoră în întreaga cultură politică a ceea ce până atunci nu fusese decât o pseudo-democrație, funciar și consecvent anti-pluralistă.

Înfrățirea cu formațiuni extremiste gen PRM era proba că „social-democrația” iliesciană se reducea la un penibil simulacru al valorilor stângii anti-totalitare. Din păcate, acea renovare radicală așteptată de majoritatea cetățenilor acestei țări nu a avut loc în timpul președinției lui Emil Constantinescu. Serviciile secrete au continuat să se bucure de avantaje și puteri cu totul neconforme unui stat de drept. Primenirea clasei politice s-a petrecut strict superficial, cu prea puține consecințe care să ducă la creșterea gradului de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor. S-au făcut unele progrese pe linia statului de drept și a justiției independente, dar vechile metehne au fost departe de a fi eradicate. În acei ani, Ion Iliescu a sabotat, cât i-a stat în puteri, orientarea pro-occidentală a lui Emil Constantinescu și a celor care îl sprijineau.

După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase, Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri cu autorul acestui articol (Marele șoc din finalul unui secol scurt), despre un „bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc). În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale „un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. În vara anului 2012, i-a susținut pe puciștii Victor Ponta și Crin Antonescu.

Ion Iliescu este numele unui trecut de care România trebuie să se despartă. Un trecut persistent și toxic care a furat câtorva generații șansele de a trăi într-o democrație veritabilă. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, ci un reformist din interior, suspicios în raport cu orice aduce a spontaneitate civică. Îl înspăimântă tot ce i se pare spontan, se ferește de „forțele stihinice”. Este simbolul însuși al ultra-centralismului birocratic. Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la Syriza, de pildă).

Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.

 

 Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.