Three Cheers for NATO

Departe de a fi intrat într-o criză terminală, Alianța Atlanticului de Nord se extinde. Aventurismul imperialist al lui Putin a dus la ceea ce acum patru luni era de neconceput. Suedia şi Finlanda vor intra în NATO. Geostrategic vorbind, Putin a capotat mizerabil. Războiul criminal împotriva Ucrainei, masacrele în masă, bombardamentele sălbatice au trezit Occidentul.

 

Ceea ce cineva a numit „declinism” făcea şi continuă să mai facă ravagii. Până foarte recent, se intona prohodul NATO, se pronunţau profeţii spengleriene despre un nou Untergang des Abendlandes. Părea că Occidentul democratic şi-a pierdut vlaga, e extenuat, nu mai are încredere în sine şi în valorile sale. Războiul Rece fusese câștigat de modelul care încearcă să reconcilieze economia de piaţa cu politicile sociale redistribuţioniste. Statul secular şi garanţiile pentru libertatea persoanei deveniseră parte a alfabetului politic universal. Ori așa ne plăcea să credem.

Era în vara anului 2014 când premierul maghiar Viktor Orban a conferenţiat la Băile Tuşnad (Balvanyos) despre alternativele iliberale la modelul civic liberal. Demersul său a făcut valuri și a fost îmbrăţişat de cercuri diverse din zonele populismelor radicale. Vladimir Putin şi echipa lui s-au recunoscut în această platformă. Orbanismul a fost patul germinativ al putinismului expansionist. Fascismul mussolinian al lui Orban s-a îngemănat cu fascismul eurasiatic al cleptocraţiei kaghebiste. În acea subcultură secretomană şi paranoică s-au plăsmuit doctrinele „eroic-populare” despre misiunea Rusiei în geneza „noii ordini europene”, de la Urali la Lisabona, a continentului transformat în bastion anti-american. Într-o carte scrisă împreună cu Kate Langdon, apărută în 2020 la editura Palgrave Macmillan, am analizat sursele şi resursele putinismului ca democraţie totalitară. Un totalitarism cu fațadă democratică în care ideologia justifica violenţa drept raison d’etat. Viktor Orban spunea tranșant ceea ce Moscova gândea şi, mai ales, ceea ce Moscova dorea şi plănuia.

Le spun mereu studenţilor mei că marile tulburări istorice încep în ţări relativ mici. Mitologiile anti-sistem, imprecaţiile anti-refugiaţi, cultivarea obsesivă a „valorilor actuale” ale unui creştinism imuabil, exaltarea Națiunii, a Sângelui, a Statului, comunitatea originară (Urgemeineschaft), sacralizarea Familiei Tradiționale, tot atâtea strigăte de bătălie.

Unul dintre tablourile mele preferate, Portretul unui umanist (1520), de Sebastiano del Piombo, la Naţional Gallery of Art din Washington. Îl privesc și mă întreb cum pot oamenii coborî pe scara Răului până la omoruri în masă? Ce mecanisme diabolice funcționează pentru a nimici instinctul vieții? Este umanismul o himeră, un mit, o fugă din realitatea barbară?

Îmi amintesc de umanistul Vaclav Havel care spunea că NATO nu este doar o alianță politică și militară, ci și una civilizațională. Rachetele lui Putin sunt armele barbariei. Războiul civic național al ucrainenilor este o expresie a unui umanism care desfide servitutea totalitară.

 

Articol publicat şi în Contributors.

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.