Testul Putin

Un bun și vechi prieten m-a apostrofat zilele trecute: „Iar scrii despre Putin? Nu te-ai plictisit?“ De plictisit, m-am plictisit demult. Ba chiar m-aș fi lipsit bucuros să-i pomenesc vreodată numele. Nu eu mi-am făcut o obsesie din Putin, ci noi îl obsedăm pe el. Când ești contemporan cu un asemenea monstru, pentru care democrația și libertatea sunt dușmani naturali, nu prea-ți vine să taci.

Dincolo de ceea ce reprezintă el pentru lume – un criminal de război, un maniac al trecutului presupus grandios al Rusiei și al Uniunii Sovietice, un sadic intratabil care a dat ordin să fie omorâți sau arestați adversarii politici și jurnaliștii incomozi –, Putin e un test. El este muchia ascuțită ce îi desparte pe adepții societății liberale de propagandiștii societății închise.

După felul în care se raportează la hârtia de turnesol politică și morală, oamenii (și țările) se împart azi în putiniști și anti-putiniști. La o primă vedere, susținătorii satrapului de la Moscova sunt în minoritate. Împotriva lui se manifestă democrațiile occidentale (cu excepția notabilă și prostească a Ungariei), iar alături de el se află regimurile autoritariste. „Dictatorul fricos, dar care amenință o lume întreagă“, cum îl definea cineva pe Facebook, se află la originea celei mai mari crize politice și umanitare cunoscute de Europa de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Între plăsmuirile gureșe, potrivit cărora URSS era marele „bastion al păcii mondiale“, și minciunile la fel de sfruntate ale lui Putin există o perfectă concordanță. Fiu al celei mai retrograde și dure mașinării imaginabile, serviciul secret numit KGB, Putin a urmat cu fanatism politica acesteia: reprimarea violentă a mișcărilor interne și expansiunea militară externă.

Rusia n-a fost niciodată altfel, mai ales începând cu secolul al XVI-lea și cu practicile feroce ale lui Ivan cel Groaznic – pe lângă alte fapte abominabile, și-a ucis nora însărcinată, deoarece, în loc să poarte trei veșminte suprapuse, a purtat doar unul, iar ulterior și-a omorât și fiul, pe Ivan, moștenitorul tronului. Așa după cum am mai scris, publicații oficiale de la Moscova nu ezită să-l numească astăzi pe abominabilul țar „un umanist“. N-a existat nicio perioadă mai îndelungată în care rușii să nu pornească vreun război, să nu anexeze cu forța vreun teritoriu străin ori să amenințe cu conflicte țări și zone considerate „vitale“ pentru ei. Însăși ideea că Rusia are toate drepturile, iar țările mai mici trebuie să se supună voinței sale spune totul despre construcția acestei entități statale și a mentalității perene a locuitorilor ei. În funcție de criterii, istoricii conced că marile imperii ale omenirii au fost cel al lui Alexandru Macedon, cel Roman și cel Britanic. Din punct de vedere ideologic, Uniunea Sovietică a cotropit un spațiu incomparabil mai amplu. Rușii au o influență notabilă chiar și în țări unde nu dețin puterea politică. Fie că vorbim de Australia, de Statele Unite, de America de Sud, de Asia și Europa, comunismul e încă o prezență palpabilă, iar în multe cazuri, una strivitoare. N-au capacitatea de a lua cu asalt campusurile marilor universități americane. Au fost suficiente învățăturile lui Marx și Lenin și metodele de reprimare ale lui Stalin pentru ca elita intelectuală să fie prinsă în mrejele unei confruntări în urma căreia democrația a ieșit înfrântă.

Putin a învățat și a perfecționat sistemul de supunere prin otrăvirea minților. Aceasta e alternativa nesângeroasă, dar la fel de letală, a năvălirilor barbare. Nu există zonă de conflict pe glob unde Rusia să nu aibă măcar o gheară, dacă nu s-a tolănit deja cu toate labele. Peste tot, metoda e aceeași: specularea disensiunilor interne, stimularea confuziei ideologice, evocarea „spațiului vital“ și a „centurii de protecție“, crearea unui grup de sprijin intern, așa-numiții „idioți utili“, înlăturarea fără milă a celor ce îndrăznesc să li se opună. Acolo unde Occidentul ezită să apeleze la măsuri de mână forte pentru a lichida conflictele (de pildă, Siria sau Sudan), Rusia acționează fără scrupul. Trupele Wagner, despre care se vorbește atât de mult astăzi, au îndoliat Africa, dând impresia de invincibilitate. Nimicirea fără mare efort a rezistenței tribale a dat însă naștere unei capcane în care militarii ruși au căzut cu ușurință: atacând Ucraina, s-au iluzionat că lucrurile vor merge la fel de simplu ca în deșertul african sau în teritoriile asiatice unde comunismul a făcut ravagii.

N-aș spune, însă, că Rusia e o țară atât de slabă pe cât o arată recentul puci avortat al lui Prigojin. Uriașa ei putere provine din forța de intimidare, bazată pe arsenalul nuclear. În rest, nimic nu s-a confirmat din legendele care circulau pe seama ei. La fel de nefondate au fost predicțiile și în ce privește moliciunea Occidentului și dependența sa de resursele energetice importate de la ruși. Rusia nu s-a prăbușit economic în urma sancțiunilor economice și politice, iar europenii nu au înghețat de frig pentru că nu le-a mai livrat Gazpromul materie primă. Interdependența determinată de globalizare a făcut ca toate țările din lume să fie mai slabe decât ar vrea, dar mai robuste decât par. Acolo unde paranoia guvernează politica, efectele sunt mai puternice și imaginea lor mai dramatică. Dar, în esență, s-a ajuns la un straniu echilibru în care vom supraviețui împreună sau ne vom prăbuși împreună.

Asaltul lui Prigojin asupra Moscovei (care le-a amintit unora de marșul lui Mussolini asupra Romei) n-a pus în primejdie Rusia, ci persoana lui Putin. Drept dovadă, războiul din Ucraina a continuat în același ritm (cu o amplificare demonstrativă în zilele imediat următoare puciului), armata a rămas în cazărmi, populația nu și-a pierdut încrederea în „liderul provindențial“ și nici dragostea față de „operațiunea specială“. Singurul afectat de bizarele întâmplări e dictatorul. El a înțeles că nu poporul îl va da jos, ci slugile sale din armată și servicii secrete. Imensa frică l-a determinat să iasă din carapace. E un contrast total între imaginea despotului rece, care-l exila pe Macron la capătul unei mese de 10 metri, și politicianul umil care cerșea simpatia populară în Daghestan. De remarcat, totuși, că lui Putin i-a fost teamă să meargă la Moscova sau la Sankt Petersburg. A preferat una din regiunile cele mai sărace din federația rusă, unde a fost întâmpinat de activul de partid și de forțele de securitate locale, care l-au aclamat slugarnic. Faptul că în Putin a intrat spaima nu indică, automat, că va și pierde puterea. Cred că în perioada următoare îi va asculta cu mai multă atenție pe radicalii din armată, servicii și de pe stradă. Ceea ce înseamnă și că războiul din Ucraina va urca la un nivel al violenței încă mai crâncen și că trupele rusești vor încerca să acapareze noi teritorii ale Ucrainei.

Putin e condamnat la o fugă înainte. Nici până la puci nu avea un spațiu de manevră prea larg. Știa că o eventuală înfrângere în Ucraina îi va crea mari probleme, deși nu era clar în ce vor consta ele. De acum, scenariul s-a limpezit: subteranele politice și militare nu acceptă decât un lider infailibil. Dacă nu va mărșălui triumfal spre distrugerea Ucrainei, cariera și viața lui nu mai valorează doi bani. Din aceste motive, e de așteptat ca activitatea pe tărâm ideologic a liderului de la Kremlin să se întețească. Va pune mai multă presiune pe aliații sau pe năimiții pe care îi are în lume – inclusiv în România. Declarațiile și acțiunile pro-Rusia se vor intensifica pe tot globul – așa cum se vede deja din ieșirile tot mai iritate ale lui Viktor Orbán, care consideră că suplimentarea ajutoarelor Uniunii Europene către Ucraina este „absolut ridicolă și absurdă“. Aserțiunea liderului maghiar se bazează pe faptul că Europa e restanțieră față de țara lui cu un ajutor de cincizeci de miliarde de euro, bani amânați din cauza încălcării de către Ungaria a standardelor democratice. Ironia sorții face ca și fondurile pentru Polonia să fi fost amânate cu aceeași motivare. În realitate, lucrurile sunt cu totul diferite. Polonia e pedepsită, pentru că la Varșovia se află la putere o echipă neconvenabilă stângiștilor de la Bruxelles, și nu pentru că nu s-ar fi conformat rigorilor democrației. Dreapta poloneză a fost aleasă prin vot corect, iar politicile ei economice sunt, de departe, cele mai sănătoase din Europa. Un studiu recent sublinia că, dacă linia politică a continentului nu se va schimba, în jurul anului 2030 Polonia va depăși ca forță economică Germania. Primele semne arată că patria Solidarității a devenit deja, conform ziarului britanic „The Telegraph“, „o superputere militară“. O simplă vizită la Varșovia, Cracovia sau în oricare altă parte a țării arată de ce e în stare un regim care pune mai presus de orice seriozitatea și patriotismul.

Ne putem aștepta, așadar, la intrarea într-un ciclu încă și mai violent al războiului din Ucraina. Ciudata strămutare a trupelor Wagner (sau a unei bune părți a lor) în Bielorusia nu e fără sens – din simplul motiv că nimic nu e întâmplător într-un război cum e cel din Ucraina. După unele informații, oamenii lui Prigojin s-ar afla în apropierea Minskului, la câteva sute de kilometri mai la nord de Kiev. Distanța dintre cele două orașe e cam jumătate din aceea dintre Rostov-pe-Don și Moscova, pe care mercenarii au străbătut-o într-o zi. Ca scenariu de lucru, nu e exclus ca, într-un anumit context, după bombardarea masivă a capitalei ucrainene, forța extrem de mobilă a experimentaților criminali Wagner să primească ordinul de a ataca de la sol Kievul. N-am fost niciodată prea optimist în ce privește deznodământul războiului din Ucraina. După episodul Prigojin contra Putin, sunt mai pesimist ca oricând.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News