Țara uriașilor pitici

Citindu-mi articolul din numărul de săptămâna trecută al României literare, un prieten străvechi (ne cunoaștem de când aveam paisprezece ani) a rămas surprins de tonul depresiv al rândurilor mele. Păreau concluziile unui om care a acceptat înfrângerea proprie, dar și pe a lumii căreia îi aparține. Pe de o parte, e adevărat. Pe de alta, ca să-l citez pe marele cântăreț folk evreu-american, Phil Ochs: „Da, ei au câștigat războiul, dar noi aveam cele mai bune cântece”.

 

Prin ce optică bizară s-a ajuns, însă, în lumea de azi, indiscutabil epoca celor mai mari realizări ale omenirii, ca privirile să ne fie atrase hipnotic de multitudinea înfrângerilor, de oroarea neputințelor și de dimensiunea dezastrelor? E clar că s-a petrecut ceva cu mintea și cu sufletele noastre. Ce anume? E posibil ca – și aici mă refer la România – inexistența exercițiului democratic real, întins pe o perioadă îndelungată, să ne facă incapabili de a percepe realitatea așa cum e ea, și nu cum am vrea noi să fie. Suntem o nație tânără (documentul oficial în antetul căruia figurează pentru prima oară cuvântul „România“ datează din 1862, și nu de pe vremea lui Burebista, cum cred naționalist-șovinii, neo-legionarii și pescuitorii în apele tulburi ale autohtonismului antisemit și xenofob). Printr-o alchimie pe cât de prostească, pe atât de păguboasă, decenii în șir intelectualitatea a idealizat epoci de care ar trebui să ne fie rușine, nu pe care să le luăm drept repere. Mă refer atât la interbelicul dominat de violența îmbrăcată în fanatism ortodoxist a legionarilor, cât și la gangsterismul asasin, de stat, postbelic, al comuniștilor. Ambele au fost ideologii de masă, îmbrățișate de un număr imens de oameni. Nu am o statistică în ce-i privește pe legionari, dar în 1989 Partidul Comunist Român cuprindea peste trei milioane și jumătate de membri cotizanți.

Așa cum se întâmplă adeseori în istorie, extremele se atrag, se combină, devenind interșanjabile. În România, în orice militant extremist identifici fără greutate dezaxarea încruntării mesianice a legionarismului, cât și decerebrarea furibund-patriotardă a comunisto-securiștilor. Și unii, și alții vor să te salveze cu forța, să te treacă strada, să te înalțe la ceruri, când tu aspiri doar să-ți bei în liniște cafeaua.

N-am înțeles niciodată zelul celor care încearcă să te înghesuie în desaga gândirii lor reducționiste și să te țină prizonier în fetidele lor lăcașe de partid. Militantismele sunt, de cele mai multe ori, doar gesticulația febrilă, organizată ideologic, a unor conștiințe vinovate.

Din acest punct de vedere, m-am simțit întotdeauna de partea celor care-și asumă postura de perdanți, și nu a celor care icnesc triumfalist de fiecare dată când au reușit să-i ducă de nas pe proști ori când au profitat de ticăloșia irecuperabilă a „idioților de serviciu”. Da, tehnologia momentului e o probă a capacității uluitoare a omenirii de a crea. Dar nu trebuie ignorat pericolul născut din reflexele indivizilor cu totul nepregătiți pentru dialog rațional și pentru compasiune. Mulți dintre ei, imediat ce se văd „la butoane”, se transformă în monștri ce comit cele mai înfricoșătoare atrocități. Deși „social media“ și-a propus să contribuie la instituirea democrației printr-un dialog generalizat, în practică lucrurile stau invers: în locul unor demoni dotați cu microfoane, precum Stalin și Hitler, acum avem câteva miliarde de indivizi care se comportă ca locuitorii din țara uriașilor, Brobdingnag, din Călătoriile lui Gulliver. După cum știți, un servitor al reginei acelei țări era foarte fericit că a întâlnit un om mai scund decât el, Gulliver, și s-a amuzat batjocorindu-l și torturându-l. Micimea de caracter se traduce în transformarea sentimentului de inferioritate în sentiment de superioritate: întotdeauna găsești pe cineva „mai mic“ decât tine, și asta te încurajează să-ți rotești țanțoș, amplu desfăcută, coada de păun. E ridicol, e jalnic, dar sunt destui indivizi pe lume care corespund unui asemenea portret.

E și vina oamenilor raționali că au tolerat și tolerează situații inacceptabile prin definiție. Așa a devenit posibil ca orice detracat cu ifose să-și clameze apartenența la confrerii autodesemnate de „superiori”, „vigilenți”, „progresiști”, pe când tu ești o secătură ce nu-și merită locul sub soare. Și asta pentru că, atunci când a fost momentul deciziilor, a predominat împăciuitorismul și a triumfat amnezia. Ticăloșii nu-și pot face auzite glasurile decât acolo unde cei drepți au lăsat garda jos, au obosit ori au fost copleșiți de scârbă. Licheaua, duplicitarul, oportunistul e mereu de veghe, pregătit să fructifice orice oportunitate.

Belu Zilber profețea cândva că în România comunismul va fi un amestec de Stalin și Caragiale. În anumite intervale, chiar așa a fost. Dar în altele, mult mai multe, a fost un abator uman. Iar la sfârșit, după ce țara a fost îngenunchiată, a devenit raiul oportuniștilor, al nulităților cu ifose, al delatorilor și ahtiaților după beneficii nemeritate. Lumea nu mai era lume, și oamenii nu mai erau oameni. Dar, după cum se vede cu ochiul liber, de astfel de bufoni cu pretenții de vizionari e nevoie din plin în lumea de azi. Ca dovadă, succesul lor. Te freci la ochi și nu-ți vine să crezi că sunt capabili să ducă de nas milioane și milioane de alegători. Încă nu s-au găsit cronicarii potriviți pentru a descrie epoca prostiei cu talangă la gât. Înălțimile la care se cațără aceste creaturi sunt amețitoare și necesită un talent pe măsura unor Rabelais, Cervantes ori Swift.

Între scriitorii contemporani, doar Philip Roth a fost suficient de ferm pentru a se opune invaziei escrocilor-mutanți care se cred stăpâni peste destinele fraierilor pe care i-au înșelat. El se referea la „claunii și șarlatanii” care, „pe lângă celelalte dezabilități ale lor, nu puteau vorbi engleza”. Studiați româneasca de coșmar a celor care ne decid astăzi soarta și trageți concluziile de rigoare. Sau, citându-l din nou pe Roth, „a fost nevoie de un Orwell, de un Al Doilea Război Mondial, de sălbaticele dictaturi totalitare din Germania și Rusia pentru a ne lămuri că această comică retorică poate fi transformată într-un instrument de tiranie politică“. Mă întreb: comică pentru cine? Pentru cei care râd gros la perorațiile unor personaje cărora ți-e scârbă să le rostești și numele? Pentru cei care cred că trăiesc în „Grădina Maicii Domnului”, unde așteaptă să fie mântuiți?

Nu suntem nici Grădina Maicii Domnului, dar nici un trib amărât din vreo junglă sau din vreun deșert. Suntem o țară care-și caută încă identitatea și valorile și care, din acest motiv, e permeabilă la demagogie, minciună, fariseism și ticăloșie. Deplâng de multă vreme – și am făcut-o și în articolul meu de săptămâna trecută – postura umilitoare în care a fost adusă în ultimele trei decenii intelectualitatea din România. Evident, nici în timpul comunismului, dacă n-au pactizat cu mișeii aflați la putere, intelectualii n-au dus-o pe roze. Dar tot erau oportunități de a se face auziți. Dacă nu direct în țară, atunci prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă și Vocea Americii. Dacă nu pe față, oficial, măcar prin canale subterane, „din gură în gură”, pe șoptite și printre lacrimi. Astăzi, în talmeșbalmeșul sonor și vizual care ne-a potopit, vocile informate, cele ale rațiunii nu se mai aud. Au fost acoperite de cacofonia universală alimentată de veleitari, resentimentari, iluminați de iarmaroc, paranoici, mincinoși, depravați și alți dezaxați din același aluat infernal. Am intuit acest proces încă de la începutul anilor ’90 – stă dovadă colecția României literare, unde am lansat, spre indignarea securiștilor, năimiților, antisemiților și bolșevicilor, avertismente privitoare la ce ne așteaptă. Politica agresiv anti-intelectualistă inițiată de Iliescu și camarila lui n-avea cum să nu dea rezultate. Ponegrirea, călcarea în picioare, negarea valorii celor care voiau să se termine odată cu comunismul în România, etichetările infamante au găsit suficiente urechi pentru ca ireparabilul să se producă.

Astăzi, ne aflăm în situația în care, dacă Isus ar reveni pe pământ, primii și cei mai violenți inamici ai săi, care l-ar batjocori și crucifica din nou, ar fi „intransigenții” care s-au îmbogățit ajungând la putere invocându-i numele și învățăturile. Încep să le dau dreptate celor care îmi reproșează, deja de mulți ani, că-mi irosesc timpul și energia scriind despre aberațiile lumii de azi. Au dreptate: rezultatul e că nerușinații resentimentari din stânga îmi aruncă în obraz acuzații de fascism și nazism, iar dezaxații din dreapta mă acuză că sunt „jidănit”. Fiind, prin natura mea, non-ideologic, probabil că ceea ce-i scoate din minți e constanța poziției mele – o poziție inconfortabilă și păguboasă, care-i irită pe extremiștii acestui timp al radicalizărilor iraționale. Deviza lor e: „Tu când vorbești cu mine, să taci!”

Cam aici ne aflăm. E explicabil, din aceste motive, că periodic îmi vine să-mi iau lumea în cap și să urmez exemplul intelectualilor cândva militanți ai României. Ei au înțeles mai repede și mai bine decât mine că e preferabil să te dai deoparte atunci când Fiara a început să ragă din străfundurile puturoase ale scârboasei sale ființe. Consider, însă, că merită, măcar pentru liniștea ta, să înfrunți ura nemernicilor și să-i dai, din când în când, peste bot mitocanului cu aere de inchizitor-salvator.

 

Articol publicat şi în România literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

2 Comentarii

  1. Dan Plesoianu spune:

    S-a reinfiintat, de citiva ani, postul de radi-stiri Europa Libera, in limba romana. Ei bine, acest post, acum, se pare ca este populat numai de securisto-sereisto-sieisti, iar acolo nu se discuta / comenteaza absolut deloc despre problemele reale ale Romaniei, adica, in primul rind, despre acapararea si infiltrarea de catre securisto-sereisti a tuturor pozitiilor de conducere ala tarii, in primul rind la stat, dar chiar si in institutiile private. Securisto-sereistii sint cei care, acum, au intregul control al Romaniei, facind din aceasta tara un stat-bandit.
    Acest post, Europa Libera, in limba romana, asa cum este el acum, nu isi justifica absolut deloc existenta, si este de o utilitate egala cuzero, daca nu chiar ridicola (avind in vedere veleitatile sale declarate). Functionarea acestui post nu inseamna decit bani aruncati in vint de catre Congresul american, si nu are absolut nici o legatura cu ceea ce a fost Europa Libera in anii razboiului rece.

  2. Vali Damian spune:

    Bravo, Mircea! Ca de obicei, ai facut o Analiza brici, ca iti vine sa pleci definitiv din tara! Totusi, aici sunt familia si prietenii nostri, e prea tirziu de plecat………

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.