Simion, un epigon legionar
Legionarismul a fost o mişcare revoluţionară antimodernă, mistică, centrată pe figura unui lider autodesemnat drept providenţial. Erou şi profet, magnetizant şi hipnotizant, Căpitanul conducea lupta pentru purificarea corpului politic.
Legionarismul avea în comun cu ideologia extremei stângi respingerea parlamentarismului, a valorilor liberale, a spiritului capitalismului. Era reacţionar în sensul romantizării şi exaltării pierdutei Vârste de Aur şi al unui mistuitor cult al rădăcinilor, al gliei, al sângelui, al străbunilor. Un cult care se traducea în xenofobie şi mai presus de orice în antisemitism. Vulcanic, violent, neobarbar. Utopia legionară era paseistă, orientată spre trecut. Cea comunistă era futuristă, aspirând spre viitor. Ambele erau colectiviste, liberticide, negau şi striveau individul.
Simion este doar un epigon legionar. În fond, o caricatură. În forma sa originală, Mişcarea Legionară a avut ceva tragic. Se credea chemată de Istorie şi de Dumnezeu. Era evident o erezie, un fundamentalism. Dar adepţii fanatici se credeau emisari divini. Jertfa era scopul vieţii lor. Erau guerrilleros ai radicalismului de dreapta. Un fel de Tupamaros din Balcani. În cazul AUR este un mimetism şi o mascaradă. Niciun intelectual veritabil nu poate lua în serios trăncăneala incontinentă a unor Târziu, Lavric şi Mike. Suntem în zona grotescului, a cabotinajului şi a funambulescului.
Dintre studiile despre legonarism le recomand pe cele ale istoricilor Roland Clark, Arman Heinen, Constantin Iordachi, Florin Müller, Francisco Veiga, Eugen Weber. Despre neolegionarism, studiile regretatului Michael Shafir.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
