Comunismul, aşa cum a fost: Alexandru Vişinescu

Alexandru Vişinescu este, în moarte, ca şi în viaţă, chipul comunismului românesc. Căci aceasta a fost imaginea, autentică şi nefardată de emoţie nostalgică, a regimului care a îmbrăcat România în cămaşa sa de forţă, vreme de jumătate de veac. Brutalitatea cu care a comandat închisoarea de la Râmnicu-Sărat nu a fost efectul vreunei malformaţii morale, ci consecinţa unei opţiuni ideologice.

Vişinescu şi cei asemenea lui nu sunt criminali ordinari, animaţi de un instinct al violenţei, ci instrumente în mâinile Partidului. Devotaţi şi monstruoşi, ei au participat, cu pasiune, la edificarea unei noi lumi. În această lume au crezut şi acestei lumi totalitare i-au dăruit întreaga lor energie. Absenţa remuşcărilor, absenţa căinţei, absenţa empatiei, toate acestea sunt semnele, naturale, ale credinţei de care Vişinescu nu s-a despărţit niciodată. Victimele sale meritau să moară, iar cruzimea sa nu era decât împlinirea voinţei comuniste de a le face să dispară.

Alexandru Vişinescu a aparţinut acestei Românii comuniste din care vin Liviu Dragnea şi valizele sale încărcate de gogoşi şi documente. Fără comunism, destinele lor nu ar fi fost încărcate de vreo semnificaţie. Ruptura de după 1945 este terenul din care se iveşte acest univers mâlos în care suntem, la rându-ne, prizonieri. Comunismul românesc a debutat cu pedagogia teribilă a crimelor împotriva umanităţii, spre a sfârşi, în ceauşism, prin a contamina cu putreziciunea sa o întreagă naţiune.

Vişinescu a fost unul dintre constructorii conştienţi ai socialismului. Închisoarea sa a fost un şantier de edificare al viitorului. În acest viitor luminos, încărcat de roade, Ion Mihlache era destinat morţii. În acest viitor luminos, Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu erau doar numere matricole, zidite în tăcere eternă. În acest viitor luminos, patriotismul era evocat sub semnul trădării şi al reacţiunii.

Alexandru Vişinescu moare, dar tot ceea ce lasă în urma sa durează. La trei decenii de la 1989, România este, mai mult decât oricând, închisă în acest sarcofag al promiscuităţii ce îşi extrage din comunism vitalitatea ei imundă. Vulgaritatea şi impostura sunt suverane, acum, la fel de puternice ca şi în deceniile în care peste ţară flutura steagul roşu.

Pe terenul eliberat prin crime şi reeducare a înflorit o umanitate pentru care demnitatea şi libertatea nu pot căpăta sens. Omul nou a regăsit în fesenism drumul către unanimitatea pierdută. Regimul privilegiilor şi al inegalităţii este starea sa naturală, în vreme ce propaganda de televiziune este religia fără de care existenţa sa nu ar avea sens. Pentru toţi aceştia, Alexandru Vişinescu este un început şi le este părinte. Masca sa mortuară este chipul comunismului întemeietor.

Articol apărut şi în MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News