Scriitoare despre scriitoare

Câteva mărunte laude la adresa articolului meu de săptămâna trecută m-au determinat să continui investigarea conflictelor dintre scriitori. De data aceasta, mi-am propus să-mi îndrept privirea spre scriitoarele-femei. Prima constatare este că încrucișările de arme sunt, în această zonă, mult mai puțin frecvente decât cele din sfera masculină. O explicație superficială ar pune faptul pe seama numărului mai mic de femei care scriu.

Afirmația are o valoare relativă, contrazisă de prezența, în vremea noastră, a autoarelor în rafturile librăriilor și în paginile revistelor. Generalizarea nu e valabilă întru totul nici măcar pentru epoci mai vechi (de pildă, secolul al XIX-lea), dacă luăm în considerare cifra enormă de scrieri confesive. Atunci, orice femeie cu un anumit grad de educație se simțea datoare să țină măcar un jurnal, dacă nu chiar să publice o carte. Adeseori, era vorba de lucrări non-ficționale, cu caracter „practic“. Un exemplu, ignorat chiar de unii biografi ai Virginiei Woolf, e cel al mamei acesteia, Julia Stephen. Ea a publicat în 1883 o carte de sfaturi pentru îngrijirea bolnavilor, Notes from Sick Rooms, la un an după ce o născuse pe viitoarea celebră romancieră și eseistă. Postum, la aproape un secol după dispariția ei, a apărut o culegere de scrieri diverse, sub titlul Stories for Children, Essays for Adults.

N-am să încerc o clasificare a polemicilor, încăierărilor, jignirilor, imputărilor pe care și le-au adus diverse scriitoare. În linii mari, ele au aceleași origini cu ale bărbaților: invidie profesională, ură personală, adversități politice, frici, frustrări și nesiguranțe, traume, nevoia de putere sau control, trădări, gelozii etc. Primul caz care-mi vine în minte e scandalul dintre două scriitoare extrem de cunoscute la vremea lor, Lillian Hellman (1905-1984) și Mary McCarthy (1912-1989). Aceasta din urmă, romancieră și critic americană, nu trebuie confundată cu Mary McCarthy, autoarea engleză care a trăit între 1882 și 1953, soția criticului Desmond MacCarthy, membră a Grupului Bloomsbury și bună prietenă a Virginiei Woolf.

Pe lângă lucrurile care le despărțeau, Hellman și McCarthy aveau și ceva în comun: avuseseră sau aveau relații (cvasi)maritale cu scriitori celebri. Lillian Hellman a alcătuit un cuplu cu inventatorul romanului polițist de tip hard-boiled, Dashiell Hammett, iar Mary McCarthy a avut o căsnicie turbulentă cu Edmund Wilson, cel mai mare critic american al vremii sale și, probabil, al tuturor vremurilor. Scandalul imens dintre cele două distinse doamne a culminat în 1980, încoronare isterică a unor antecedente cu oi vechime de multe decenii. La origine s-au aflat conflictele adeseori sângeroase dintre intelectualii americani de stânga. Lillian Hellman a fost o stalinistă impenitentă, o sprijinitoare înfocată a Uniunii Sovietice, pe când Mary McCarthy îl admira pe Troțki și contesta dictatura lui Stalin.

La sfârșitul anilor 1930, „procesele mascaradă“ de la Moscova le-au găsit pe poziții adverse. Hellman s-a situat de partea crimelor lui Stalin, pe când McCarthy le-a denunțat. În timpul Războiului Civil din Spania, pozițiile au devenit și mai radicale: Hellman a susținut facțiunile staliniste, McCarthy le-a criticat ideologia.

La fel de contondente au fost și ciocnirile cu motivație personală. În 1949, când s-au aflat față în față la un colegiu din zona New Yorkului, Mary McCarthy a învinuit-o pe Hellman că l-a determinat pe John Dos Passos să abandoneze cauza așa-numiților „loialiști“, adică a intelectualilor ce se îndepărtaseră treptat de extremismul stalinist. Polemica a continuat ulterior și cu atacuri directe la creațiile lor reciproce, în care-și negau una alteia orice valoare literară, dar și cu acuzații născute din gelozie: Mary McCarthy susținea că Lillian Hellman devenise amanta lui Philip Rahv (unul din fondatorii lui Partisan Review), partenerul ei de viață din acel moment.

Toată această lungă istorie de adversități, uri și invidii a atins apogeul în cadrul emisiunii de televiziune The Dick Cavett Show, una din cele mai celebre ale acelor ani, când Mary MacCarthy și-a denigrat adversara. Talk-show-ul era, de altfel, renumit pentru controversele pe care le isca. În 1971, Cavett a găzduit un mare scandal între scriitori. Gore Vidal și Norman Mailer, două nume faimoase, au ajuns aproape la confruntare fizică, după ce au epuizat gama ironiilor, a jignirilor și a acuzațiilor furioase. Cum transmisia era live, spectatorii s-au împărțit în două tabere, iar situația era cât pe ce să degenereze într-o încăierare generală.

În stilul lui provocator, Dick Cavett și-a întrebat invitata care sunt scriitorii cei mai supralicitați, a căror faimă era disproporționată în raport cu valoarea creației lor. Fără să ezite, Mary McCarthy a numit-o pe Lillian Hellman. A descris-o ca fiind „înspăimântător de supraevaluată, o scriitoare slabă, o scriitoare necinstită“. Pentru a-și întări spusele, a citat o opinie mai veche despre ea: „Am spus odată, într-un interviu, că fiecare cuvânt pe care îl scrie este o minciună, inclusiv conjuncția «și» și articolul «the».“

Totul părea să decurgă în stilul ireverențios al emisiunilor lui Dick Cavett, încheiate în aplauzele celor prezenți și continuate în comentariile din presă din zilele următoare. De data aceasta, deznodământul a fost diferit. Iritată la culme de afirmațiile dușmancei sale, Lillian Hellman a dat-o în judecată, cerându-i o despăgubire imensă: două milioane și jumătate de dolari (echivalentul a aproape zece milioane astăzi). Procesul a suscitat o cantitate enormă de comentarii. Cunoscutul critic literar Irving Howe a văzut, dincolo de încleștarea personală, efectele unei înfruntări ideologice mai ample: „Nu e vorba doar despre păruiala dintre două doamne în vârstă. Întrebarea care se pune – și ea se referă la atitudinea față de comunism — e probabil legată de problema politic-culturală-intelectuală a secolului al XX-lea“ (citatele din acest articol sunt după Britannica).

Neavând o cultură a polemicilor de idei și a angajamentelor politice doctrinare, e dificil pentru cineva din România să evalueze corect în ce măsură adversitatea dintre cele două femei era provocată de felul diferit în care înțelegeau comunismul și stalinismul și în ce măsură atârnau incompatibilitatea estetică ori cea personală. Probabil că toate aceste elemente s-au amestecat de-a lungul vremii și, de la un moment dat încolo, originile adversităților și-au pierdut din relevanță. A contat doar ura nouă alimentată de întâmplări recente. Atacul lui Lillian Hellman a fost radical. Ea nu s-a mulțumit s-o dea în judecată doar pe cea care a jignit-o, ci și pe Dick Cavett, pe producătorul emisiunii și pe conducătorii postului de televiziune.

În motivația ei, Hellman susținea că acuzațiile „i-au afectat sănătatea mintală și profesională și ar fi trebuit să fie eliminate din interviu înainte de difuzare“. E greu de acceptat că un personaj care a fost angrenat în întreaga lui viață în bătălii politice de anvergură, când a primit și a aplicat lovituri crunte, putea fi destabilizată „mintal și profesional“ de măruntele răutăți ale unei colege de scris. Totul părea un act de răzbunare, încercarea de a tranșa în favoarea ei o polemică purtată de-a lungul întregii vieți. Cât privește pretenția ca emisiunea să fi fost cenzurată, era o cerință fără obiect. Emisiunea era transmisă live și nu exista posibilitatea ca gazdele să anticipeze cuvintele și atitudinea invitaților.

În mediul intelectual, efectele procesului n-au fost privite cu ochi buni. Fiecare din cele două combatante a avut propriii suporteri. Dar curentul general susținea că astfel de conflicte dăunau nu doar beligerantelor în cauză, ci întregului mediu cultural-artistic.

Lillian Hellman a murit înainte de încheierea procesului. În fapt, ea a avut mai mult de pierdut. Lumea literară n-a perceput-o ca pe o victimă. Au fost voci care i-au pus sub semnul întrebării integritatea artistică și au acuzat-o de falsificarea faptelor. Volumul ei de amintiri, Pentimento, publicat în 1973, a devenit sursa unor contestații violente. (O parte a cărții a stat la baza unui film, Julia, din 1977, în regia lui Fred Zinneman, în care Jane Fonda și Vanessa Redgrave au realizat unele din cele mai bune roluri ale lor). S-a vorbit cu acel prilej de obiceiul lui Hellman de a inventa lucruri, de a manipula realitatea, astfel încât imaginea ei să apară într-o lumină avantajoasă.

După patru ani de amânări și tergiversări (inclusiv discuții despre definirea conceptului de „persoană publică“), judecătorul a considerat că procesul trebuie să continue. Mai puternică decât decizia magistratului a fost însă cea a destinului. La sfârșitul lui iunie 1984, Lillian Hellman a murit în urma unui atac de cord, la vârsta de optzeci de ani. Potrivit legii, procesul s-a încheiat, deoarece obiectul său, calomnia, nu avea relevanță în cazul unui mort.

Dar inimiciția dintre cele două celebre femei nu s-a încheiat. Cu ocazia unei ceremonii publice – decernarea Medaliei Edward MacDowell pentru merite literare –, Mary McCarthy a spus: „Nu i-am dorit moartea. Am vrut ca ea să piardă procesul. Aș fi vrut să fie în viață ca să i se întâmple asta“.

Epilogul are și o latură cinic-ironică. Ceva mai târziu, când a aflat că Lillian Hellman primise și ea premiul, cu câțiva ani înainte, Mary McCarthy a replicat tăios: „Dac-aș fi știut, probabil că nu l-aș fi acceptat.“ Viața a vrut altfel: ca numele lor, în ciuda dușmăniei ireductibile, să figureze pentru totdeauna pe fețele lucioase ale aceleiași medalii.

Articol publicat şi în România literară.

• Recomandare de lectură: Scriitorii despre scriitori