Scriitorii despre scriitori

Mi-am petrecut aproape întreaga viață printre scriitori sau privindu-i, de la distanță mai mare sau mai mică. Din acest motiv, e posibil ca percepțiile mele asupra naturii umane să fie limitate, irelevante sau complet greșite. Mă amăgesc însă cu evidența că scriitorii sunt și ei oameni, cu nevoi, ambiții și dorințe ce nu diferă de ale celorlalți muritori. Nu-i idealizez, dar cred că artiștii au o capacitate suplimentară de a-și face cunoscute ideile și sentimentele. Asta nu înseamnă că unii nu sunt taciturni, închiși în sine, necomunicativi, „ascunși“ ori agresivi atunci când te apropii prea mult de ei. Alții sunt de-o indescriptibilă ticăloșie, aducând afronturi noțiunii de om. Unii au fost ori sunt încă printre noi. În cazul lor, însușirile imaginative sunt folosite pentru a provoca scandaluri și pentru a „lichida“ dușmani reali ori imaginari.

Se spune despre poeți (termenul e generic, pentru că se aplică tuturor categoriilor de creatori), că sunt o „specie iritabilă“. Nimic nu-i deprimă mai mult decât succesul sau laudele aduse confraților. De aceea, viața literară pare un teren în care se duc interminabile bătălii – de cele mai multe ori absurde –, se stabilesc alianțe, au loc trădări, se complotează și se încaieră la nesfârșit. Ca puține alte categorii socio-profesionale, scriitorii lasă impresia că „nu au loc unii de alții“. Legendele vorbesc despre „mari prietenii literare“, dar realitatea este că arareori acestea au durat mult timp. Cel mai bine se vede acest lucru în cazul „școlilor literare“, al „doctrinelor artistice“. Simpatia inițială se transformă, de cele mai multe ori, în inamiciție, adversitate și chiar ură. Și asta se petrece de când lumea și pretutindeni pe planetă.

Notațiile de mai sus sunt cel mai bine ilustrate de exemple concrete. Iată, de pildă, cum și cât a fluctuat opinia lui Tolstoi despre contemporanul său cu șapte ani mai în vârstă, Dostoievski. Ajuns el însuși pe culmile gloriei, contele de la Iasnaia Poliana scria, pe la cincizeci și ceva de ani: „În ultima vreme m-am simțit rău și am citit Amintiri din casa morților. Uitasem mult din ea, am recitit-o și nu cunosc o carte mai bună în întreaga literatură modernă, inclusiv decât Pușkin. Nu tonul, ci punctul de vedere este uimitor – sincer, firesc și creștin. O carte bună, ziditoare. Ieri mi-am petrecut întreaga zi bucurândumă de ea. Așa cum nu m-am mai bucurat de nimic de multă vreme. Dacă îl vezi pe Dostoievski, spune-i că îl iubesc.“

Un an mai târziu, sentimentele erau parcă și mai înflăcărate. Moartea lui Dostoievski a amplificat admirația și a sporit intensitatea simțămintelor: „Cum aș vrea să exprim tot ce simt despre Dostoievski? Nu l-am întâlnit niciodată, nu am avut legături directe cu el și, deodată, când a murit, mi-am dat seama că era persoana cea mai apro – piată, cea mai dragă, cea mai necesară pentru mine. Sunt scriitor, iar scriitorii sunt cu toții vanitoși, invidioși – cel puțin eu sunt un astfel de scriitor. Și nu mi-a trecut niciodată prin minte să concurez cu el – niciodată. Tot ceea ce a făcut (lucrurile bune, cele adevărate) era de așa natură încât, cu cât făcea mai mult, cu atât era mai bine pentru mine. Arta trezește în mine invidie, și intelectul la fel, dar lucrurile inimii – doar bucurie. L-am considerat întotdeauna prietenul meu și n-am gândit niciodată altfel; credeam că ne vom întâlni, că pur și simplu încă nu se întâmplase, dar că era ceva al meu, menit mie. Și, dintr-odată, la prânz – mâncam singur, ajunsesem târziu – am citit: a murit. Un fel de sprijin s-a prăbușit în mine. Am fost cuprins de nedumerire, iar apoi mi-a devenit limpede cât de drag îmi era, și am plâns, și încă plâng și acum.“

Aceste sentimente înălțătoare, cu adevărat tolstoiene, n-au durat pentru totdeauna. Aproape de sfârșitul vieții, imaginea romancierului idolatrizat cândva a pălit până aproape de negarea totală a însușirilor artistice care îl fermecaseră în deceniile anterioare. Într-o notație seacă, din 12 octombrie 1910, octogenarul Tolstoi și-a revizuit aproape total opiniile exprimate anterior: „După prânz, am citit din Dostoievski. Descrierile sunt bune, deși unele mici glume – prolixe și deloc amuzante – încurcă. Iar conversațiile sunt imposibile, cu totul nenaturale“.

Din grandoarea scrisului dostoievskian n-a supraviețuit, așadar, decât abilitatea de a face descrieri. Tot restul s-a evaporat ca un fum. În mod clar, în teaca istoriei literare nu încăpeau două săbii. Instinctiv, în războinicul ajuns la senectute a triumfat iluzia că pe porțile eternității nu poți intra decât singur.

Dincolo de ocean, scena literară a cunoscut și ea destule zguduiri provocate de orgoliile giganților. Invitat, în 1947, la Universitatea din Mississippi, William Faulkner a fost întrebat care sunt cei mai importanți cinci scriitori americani contemporani. Dintr-o suflare, autorul lui Absalom, Absalom! i-a numit pe Thomas Wolfe, John Dos Passos, Ernest Hemingway, Willa Cather și John Steinbeck. Istoriile literare ulterioare l-au confirmat, deși astăzi am fi uimiți de omiterea dintre premianți a lui F. Scott Fitzgerald. Explicația nu e însă de natură estetică, ci sociologică: în ultimii cincisprezece ani ai vieții, imaginea publică a lui Fitzgerald s-a subțiat constant, până aproape de uitare. În plus, autorul Marelui Gatsby era deja mort de câțiva ani. Dar la fel era și Thomas Wolfe, dispărut în 1938. Iar Willa Cather murise cu doar câteva zile înainte ca Faulkner s-o menționeze printre marii scriitori ai prezentului.

Partea cu adevărat incitantă a intervenit atunci când studenții din Mississippi i-au cerut lui Faulkner să precizeze ce loc ar ocupa el însuși printre autorii în viață. Iată lista revizuită, cu micile comentarii aferente: „1. Thomas Wolfe: a avut mult curaj și a scris ca și cum nu i-ar fi rămas mult timp de trăit. 2. William Faulkner. 3. Dos Passos. 4. Ernest Hemingway: nu are curaj; nu s-a aventurat niciodată dincolo de marginile teritoriului familiar, nu și-a asumat niciun risc. N-a folosit niciodată vreun cuvânt care să-l determine pe cititor să verifice într-un dicționar dacă l-a folosit corect. 5. John Steinbeck: la un moment dat, am avut mari speranțe legate de el – acum, nu-mi mai dau seama.“

Există, desigur, o doză masivă de trufie în acest mini-clasament al lui Faulkner. Dar și dorința de a diminua ceva din gloria rivalului său direct, Hemingway, ale cărui cărți se bucurau de un succes de public incomparabil mai mare decât ale sale. Cum principala trăsătură de caracter a lui Hemingway n-a fost smerenia, replica acestuia n-a întârziat:

„Bietul Faulkner. Oare el crede cu adevărat că emoțiile mari se obțin cu cuvinte mari? Crede că nu știu cuvintele rare, cuvintele sofisticate. Le știu foarte bine. Dar există cuvinte mai vechi, mai simple și mai bune. Și acestea sunt cele pe care le folosesc.“

Polemica dintre ei, pe această temă, n-a mai continuat. Dar, pe parcursul celor trei decenii de rivalitate literară și chiar personală, au existat multe episoade în care – indirect – s-au și încăierat, dar și destule ocazii în care și-au exprimat prețuirea și admirația unul față de altul. E adevărat, elogiile erau cel mai adesea îmbrăcate în perfide considerații în care sub catifeaua elogiului se ascundea lama de pumnal a contestării. Într-o împre – jurare, Hemingway s-a oferit chiar „să-l antreneze“, să-i dea lui Faulkner lecții de scris. Îl considera incapabil să dobândească de unul singur „disciplina artistică“: „Faulkner e cel mai talentat dintre toți, și tot ce-i lipsește e un fel de conștiință, pe care n-o găsește în el. Scrie absolut corect și continuă așa fără oprire, dar nu e capabil să ducă lucrurile la bun sfârșit.“

La rândul lui, Faulkner l-a ironizat pentru credința lui că „trebuia să se însoare cu toate femeile de care se îndrăgostise“. Iar când a aflat de moartea rivalului său, a rostit cuvinte grele, în care se simte însă o notă de tragism: „Hemingway s-a sinucis. Nu-mi plac bărbații care iau drumul cel mai scurt spre casă.“

În mod evident, literatura română n-a fost și nu e scutită de exprimarea unor poziții antagoniste, ba chiar contondente, între scriitori. În zilele noastre, injuriile, amenințările, operațiile violente de discreditare ale adversarilor trăiesc un moment paroxistic. Ele n-au păstrat însă nimic din argumentele estetice, existente din plin în toate citatele de mai sus. Astăzi, scriitorii români încearcă să se anihileze reciproc, îndeosebi din motive politice. S-au creat două tabere ireductibile, „progresiștii“ și „conservatorii“, etichete sub care se ascunde de fapt o sălbatică luptă între generații. Scriitori trecuți ei înșiși binișor de patruzeci de ani nu mai au răbdare pentru a ocupa „fotoliile de orchestră“ ale vieții culturale. Dar n-o să mă convingă nimeni că democrați și sensibili la „suferința poporului“ sunt doar cei din categoria pe care am numit-o a „artiștilor sonori“, iar cei etichetați drept „boierii minții“ ar fi niște brute cinice și egoiste. Deocamdată, plusvaloarea socială, economică și morală – ca să mă exprim în idiomul bont al marxismului promovat isteric de junii ajunși și ei la vârsta cheliei și a burticii revărsate peste pantaloni – au dat-o oameni precum Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici ori Andrei Pleșu.

Am păstrat pentru final un citat din Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade. Vă las plăcerea (sau tristețea) de a-l comenta. Micul text e din 22 aprilie 1943: „Am terminat alaltăieri Comentariile. Dinu Noica îmi scrie, după ce a citit prima parte (trimisă prin curierul precedent), că e puțin decepționat de faptul că n-am renunțat la note. Îi răspund pe larg, încercând să-i explic. Adevărul este că, în sectoarele unde lucrez eu, e onest să citez izvoarele. Numai Lucian Blaga a avut curajul să fure idei și sugestii din toate părțile fără să citeze. Poate că de aceea refuză notele la cărțile sale. Și poate tot de aceea nu apare decât în românește. (Ultima carte pe care i-am citit-o, Despre gândirea magică, am găsit-o lamentabilă, de o suficiență care mă sperie.) Și totuși, am admirație pentru geniul lui Blaga. Cred însă că obsesia sistemului și grandomania vor sfârși prin a-l compromite.“ E clar, nu ne vom vindeca niciodată.

Articol publicat şi în România literară.