O discuţie publică la obiect, în campania electorală, a fost imposibilă
Este cazul să ne amintim că fost imposibil să avem o discuţie publică în campania electorală recentă fie pe teme legate de politică şi problemele şi poziţionarea europeană – care era, totuşi, tema acelor alegeri – fie pe tema conţinutului şi oportunităţii măsurilor referendare utlilizate conjunctural şi fără finalitate instituţională precisă. A fost sufocată orice posibilitate de dialog.
Poate că atmosfera de isterie publică a fost justificată că tactica politică: Crearea unei false impresii publice de undă de şoc politic (când în realitate nimic în structura reală a alocării de putere parlamentare şi partinice nu se schimbse în urma alegerilor) a servit unor mişcări de culise ce au dus la nişte decapitări şi reaşezări în interiorul forţelor de la vârful actualului regim. Am acceptat asta cu toţii ca răul cel mai mic.
Problema este că se pare că nu mai revenim la normal. E greu să ne facem că nu observăm că acelaşi voci care au creat şi întreţinut o isterie electorală insuportabilă, amplificând degringolada din viaţa publică românescă, sunt evident acum în prima linie agitând şi sporind şi mai tare confuzia, întreţinând o atmosferă de tensiune continuă, amestecând standarde şi distorsionând fapte, alimentând confuzii, făcând imposibilă orice clarificare doctrinară, asumându-şi roluri şi expertize pentru care nimeni nu i-a calificat vreodată, interpunându-se pe fluxurile de ştiri şi comentariu cu o insistenţă şi ubicuitate aproape patologice.
Fie că sunt direct legaţi de partide politice prin fire instituţionale niciodată clar precizate care să poată acorda responsabilitate instituţională, fie că sunt “formatori de opinie” mai mult sau mai puţin autodesemnaţi, aceşti vectori de verbiaj public şi pseudo-autoritate epistemică par să opereze într-o singură direcţie: crearea unei confuzii maxime şi distrugerea oricărei legitimităţi şi autorităţi epistemice în societatea românească.
Dat fiind că structura de autoritate epistemică în orice societate este în bună măsură bazată pe universităţi şi specializarea în diviziunea intelectuală muncii în interiorul acestora, nu este de mirare că aceşti noi guru ai spaţiului public se consideră în competiţie cu spaţiul academic, nepierzând prilejul ca să îşi afirme superioritatea în raport cu acesta.
Cine mai are nevoie de specializare şi organizare intelectuală şi disciplinare academică a cunoaşterii şi dezbaterii publice când îi avem pe EI, chiar EI, în mijlocul nostru?!!
Este o situaţie căreia mediul universitar trebuie să îi răspundă cumva. Sigur, este o problemă nu doar românească, ci una generală, amplificată de catastrofala revoluţie ratată a reţelelor sociale. Dar fiecare cultură trebuie să îşi gasească soluţiile în contextul propriu. Nu putem aştepta rezolvare magică a problemei de la alţii… Alţii au probleme la fel de mari – dacă nu mai mari – în acest sens…
Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News