Civilizația morții

Iată-ne într-o poziție în care n-am mai fost de la Al Doilea Război Mondial: crime și masacre la stânga, crime și masacre la dreapta. Bombe și rachete în Ucraina, bombe și rachete în Israel. Demență la Kremlin, descreierare în Gaza. O lume nebună, nebună, nebună. Parcă din ce în ce mai nebună.

Privite cu ochi cinic, în ambele e vorba de conflicte locale. Și încă unele vechi de când omenirea. Nu e prima încăierare dintre ucraineni și ruși, iar evreii și palestinienii își scot ochii neîncetat încă de prin veacul al VII-lea. Dar, din cauza complicațiilor geo-politice și a tehnologiei folosite iresponsabil, ne aflăm în fața celor mai grave confruntări armate din ultima jumătate de veac. Din cauza corectitudinii politice, nimeni nu mai are curajul să pună degetul pe rană. Se minte cu nerușinare, ocolindu-se esența chestiunii, chiar dacă oamenii mor cu miile și sutele de mii: tragediile la care asistăm neputincios sunt parte dintr-un conflict al culturilor. În ciuda încercărilor de a deturna discuția, adevărul nu mai poate fi înăbușit.

Nu poți, desigur, învinui populații și popoare întregi pentru comportamentul criminal al elitelor politice. Numai că fiecare om de rând are părticica lui de responsabilitate. Politicienii nu acced în vârful piramidei chiar întâmplător. Există întotdeauna o masă de inși suficient de numeroasă și lipsită de rațiune care îmbrățișează fără să clipească ideologiile radicale. Pentru ei, crimele sunt forme de manifestare a patriotismului. Într-un fel, politicienii sunt prizonierii demenței pe care au generat-o, crezând că după ce au dobândit puterea vor fi în stare s-o controleze. Nu reușesc aproape niciodată. Fiara nesătulă care i-a adus în poziții privilegiate vrea din ce în ce mai mult sânge.

Ca la un semnal, în mai toate țările europene s-au declanșat demonstrații – la care participă zeci și sute de mii de oameni – care aclamă uciderea femeilor, a copiilor și a bărbaților neînarmați din Palestina. Demonstranții sunt emigranți ce provin din neașezata geografie care tulbură necontenit liniștea planetei. Patriotismul lor e, ca toate patriotismele „de la distanță“, unul găunos. Au fugit dintr-o țară sau dintr-un teritoriu unde mureau de foame și, din depărtări, beneficiari ai protecției sociale generos oferite de țările Europei, se dau de ceasul morții de dragul patriilor pierdute. Că la mijloc e doar cinism și lașitate o dovedește faptul că n-au protestat, așa cum s-ar fi cuvenit, niciodată, dar absolut niciodată, împotriva Hamasului și a celorlalți teroriști. Altfel spus, erau fericiți că, în locul lor, alții fac treburile murdare, întreținându-se speranța că odată, cândva, se vor întoarce la masa îmbelșugată.

Oricât ai fi de tolerant, nu poți să nu te întrebi de ce lumea musulmană iese în evidență doar prin fanatism, cruzime și intoleranță. Adică prin modalități de exprimare ce îl pune pe musulman în afara speciei umane. Atentatele, exploziile, împușcăturile, înjunghierile sunt la ordinea zilei. Când vezi astfel de știri la televizor, nici nu te mai întrebi cine sunt făptașii. O știi prea bine: reprezentanții unei mentalități decăzute, resentimentare, închistate, o civilizație a morții alcătuită din fanatici religioși care i-au transformat pe supuși în prizonieri de război. Ei nu omoară doar oameni, ci luptă împotriva modernității. Cei care au acaparat puterea în Iran, în Afganistan, în mai toate țările arabe se simt bine respectând rânduielile din jurul anului 1000. Dar sunt profund inconfortabili în lumea contemporană, competitivă și tehnologizată. În loc să meargă spre viitor, ei se afundă tot mai mult în legendele calpe ale unui trecut cețos, iluzoriu și distructiv.

Pierzând războiul modernizării, musulmanii n-au mai putut ține pasul cu evoluția culturii occidentale. Din acest motiv, tot ce e diferit, tot ce nu seamănă a medievalitate e perceput, instinctiv, ca inamic ireductibil, de care poți scăpa doar ucigându-l. Se înțelege că făcând aceste afirmații mă refer la cei care-și arogă funcții de conducere și decizie, și nu la oamenii de rând. Problema e că aceștia din urmă alcătuiesc – probabil că și sub presiunea unei religii ce propovăduiește supușenia necondiționată – o masă amorfă, hăituită, incapabilă de alte reacții decât cele induse de comenzile sălbaticilor care îi conduc. Întrebarea firească e: dar de ce, totuși, ajung la putere numai secături și criminali la drumul mare? Nu e singura explicație, dar cultul violenței, filosofia răzbunării și un comportament din care lipsește empatia față de oricine e în afara tribului explică de ce am ajuns să vedem în postmodernitate secvențe care țin de cea mai atroce viziune premodernă.

Încetul cu încetul, ies la suprafață imagini cu copii care, încă de la trei-patru ani, sunt învățați să tragă cu pușca – și nimic altceva. Inculcându-li-se credința că, aducând moartea dușmanilor, vor poposi de-a dreapta lui Allah, ei sunt programați să devină niște monștri. Am văzut părinți musulmani jubilând că odraslele lor răpuse în descreieratele încăierări armate au ajuns deja în cer, fericiți întru eternitate. Te poți recunoaște, ca om, în astfel de creaturi care spintecă, violează și ciopârțesc femei, ca și cum ar treiera un ogor de secară?

Monștrii sunt racolați din sânul unei populații care a trecut de la nomadism și organizare socială primitivă direct în epoca postindustrială. Dependenți de societăți funcționale (așa cum e și cazul celor din Gaza față de Israel), îndoctrinați, totodată, c-ar fi purtătorii unor misiuni sacre, mulți din acești indivizi capotează psihic și devin complet inerți din punct de vedere moral. Diferența dintre bine și rău e ștearsă complet, fiind înlocuită cu o insațiabilă dorință de a ucide. Oricât ar fi de reduși mintal, cei care-i trimit la masacru nu-și fac iluzii că vor obține ceva prin actul cruzimii absolute. E greu de crezut că nu au anticipat, chiar la nivelul minții lor năclăite de ură, că primii care vor suferi sunt tocmai cei în numele cărora au pornit războiul. Chiar nu știau că fără curentul furnizat de Israel, fără apa și alimentele care vin tot din Israel, toate subvenționate de statul pe care vor să-l radă de pe fața pământului, această populație de bidonville va fi împinsă cu încă o treaptă în jos pe scara civilizației? Evident că știau, ba chiar sperau asta. Ceea ce vizează ei e ca de la flacăra demenței lor să ia foc întreaga omenire, bazându-se pe faptul că în multe părți ale planetei domină iraționalul.

Tot acest carnagiu nu ajută la nimic. Palestinienii nu vor câștiga nicio fărâmă de teritoriu în urma abjectului atac al lui Hamas. Dimpotrivă, unii din ei vor pieri în operația de pedepsire lansată de Israel. Mai mult: atentatul mișelesc amână și mai mult ideea formării a două state, o soluție spre care părea să se îndrepte, încet, împleticit, dat totuși făcând pași în direcția bună. Soluția diplomatică devine din ce în ce mai îndepărtată. Fanaticii palestinieni nici nu mai vorbesc acum de posibilitatea coexistenței pașnice alături de evrei, ci, din contra, de înecarea lor în mare. Până la unul. Or, în aceste condiții, e limpede că scopul nu l-a reprezentat grăbirea unui proces care avea șanse relativ mari de a se încheia într-un viitor oarecare, ci, din contra, de a întreține atmosfera de ostilitate și ură. Deși pretind că se află în slujba unui scop politic, asasinii dovedesc că nu au nici cea mai vagă pricepere în ce privește mersul lumii. În orbirea lor animalică, au aruncat o imagine înfiorătoare asupra majorității palestinienilor care, în mod evident, n-au nicio legătură cu violența și comportamentul asasin.

Cineva care n-a trăit experiența regimurilor totalitare înțelege mai greu, sau nu înțelege deloc, pasivitatea populației aflate sub domnia unor regimuri tiranice. Da, e vorba de pasivitate, una născută din frică, din represiune și din memoria represiunii. Un mare fotograf francez de origine iraniană, care a străbătut în ultimele patru decenii toate zonele conflictuale fierbinți ale planetei, m-a asigurat că până și în țara din care provine, Iranul, cam optzeci la sută din populație urăște religia impusă de clica aflată la putere, pe care a descris-o ca fiind de sorginte mafiotico-criminală. Țara e terorizată prin asasinate, trimiterea opozanților în închisori, torturi, amenințări și control absolut al populației. Principalul narcotic prin care regimurile totalitare se mențin la putere e violența. O violență ce depășește orice închipuire.

Elita palestiniană e alcătuită din aceeași plămadă. Palestinienii sunt niște desperados cu mintea tulbure, născuți și crescuți în cultul fărădelegii. Unii sunt niște călăi cu sânge rece, pentru care viața umană valorează mai puțin decât un fir din barba lor. Ei știu exact ce fac și care sunt efectele atentatelor diabolice. În plus, au conexiuni în lumea așa-numitelor rogue-countries, precum Iran și Rusia, state care întrupează noua axă a Răului. Nu e vorba doar de legături vinovate, ci de sprijinul activ pe care dictatorii de la Teheran și Moscova le-au dat pentru dezlănțuirea iadului. Acestor descreierați nu le pasă de catastrofa umanitară pe care au provocat-o și nici de consecințele pe termen lung ale crimelor comise de ei. E uluitor să-i vezi azi pe ruși cerând încetarea imediată a focului, după ce au făcut totul ca palestinienii să ajungă în situația de a omorî copii, femei și civili din zonele agricole, neimplicați în vreun fel în jocurile politice. Dacă rușii au devenit, peste noapte, promotori pătimași ai păcii, ar putea să ne dea un exemplu cât se poate de la îndemână: ar înceta să-i mai căsăpească pe ucraineni.

Războiul Israelului cu Hamasul se anunță unul dificil și de lungă durată. Ar fi bine ca demonstranții din diverse țări – acești apologeți ai crimei – să renunțe să mai umble cu făcliile aprinse pe lângă butoiul cu pulbere.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News