Regula de aur

Dacă poziția Chinei față de Taiwan e limpede și obsesivă – insula trebuie readusă sub stăpânirea Beijingului cu orice preț –, cea a Statelor Unite e mai complicată.

Trebuie spus că în ultimele decenii Taiwanul a devenit o democrație consolidată. Alegerile au fost libere și corecte, transferul de putere s-a produs în mod natural, iar presa nu e supusă nici unui fel de constrângeri. Partidele de opoziție acționează nestingherite, iar producția și desfacerea normală a mărfurilor sunt garantul unei piețe prospere. America a ținut să sublinieze aceste progrese prin invitarea Taiwanului, la sfârșitul lui 2021, la Summitul pentru Democrație. Totodată, Statele Unite și-au exprimat aprecierea față de țările în care a triumfat democrația, reafirmându-și încă o dată poziția de lider al lumii libere.

Oricâte controverse interne pe această temă au loc – reductibile la întrebarea dacă e cazul ca America să-și asume rolul de apărător al democrației pe planetă –, constatarea evidentă e că Statele Unite încă dețin supremația tocmai datorită sistemului de alianțe cu țări democratice sau țări în care democrația nu e contestată. În felul acesta, puteri precum Rusia și China, care nu se încurcă în subtilități atunci când e vorba de încălcarea drepturilor omului și de agresarea altor țări, au fost obligate să-și tempereze zelul atunci când a fost vorba de aliații Americii. Privită de sus, harta Pământului e colorată, pe cea mai mare întindere, de aceste două tendințe: locuri unde predomină represiunea internă și dorința de a acapara teritorii străine, și locuri unde valorile supreme sunt democrația și libertatea.

Războiul din Ucraina nu a agravat situația din zona Taiwanului, dar a atras atenția, mai acut ca oricând, asupra fragilității și tensiunilor gata să facă explozie pe scena internațională. China și Rusia, două țări cu regimuri totalitare, duc fățiș politica „exportului de dictatură”, a impunerii cu forța a regulilor și metodelor dictatoriale. Ceea ce le diferențiază deocamdată e decizia de a trece la fapte. Nu e încă pe deplin limpede de ce Putin a acționat tocmai în acest moment. Or fi presupusele lui boli și ambiția de a lăsa în urmă, indiferent cu ce preț, o moștenire demnă de Rusia imperială? O fi faptul că democrațiile occidentale se află în cel mai prost moment al lor? Corupți, fățarnici, cinici, completamente lipsiți de anvergură, incapabili profesional și defecți moral, politicienii din Vest n-au sesizat pericolul mortal ce-i păștea.

Când Europa a fost ani în șir la cheremul inspirației în cel mai bun caz absurde a unui personaj malign precum Angela Merkel, lucrurile nu puteau merge decât spre dezastru. În ciuda excelenței economice a țării, dinspre Germania sosesc tot mai multe semnale îngrijorătoare privind consecințele deciziilor aberante luate de Merkel și clica ei. Dacă efectele nu s-ar propaga și în restul Europei, am zice că la mijloc e cunoscutul hybris german. Dacă nemții simt, periodic, nevoia să se facă praf, n-au decât. Dar ce vină avem noi, ca să plătim în solidar daunele provocate de o slujbașă care, se vede acum cu ochiul liber, n-a acționat nicio clipă de capul ei? O politică nemțească mai convenabilă Rusiei n-a fost nici măcar aceea din vremea Republicii Democrate Germane.

În ce privește China, problema nu e dacă – așa cum arătam într-un articol anterior –, ci când va declanșa propria ei „opera țiunemilitară specială” asupra Taiwanului și, implicit, asupra Statelor Unite și a aliaților săi. Chestiunea ține de temperament – chinezii lucrează cu timpii lungi ai istoriei –, dar și de realism: oamenii lui Xi Jinping vor declanșa conflictul armat doar când vor avea certitudinea absolută a victoriei. Până atunci, vor recurge la o gamă infinită de provocări, șiretlicuri, diversiuni, umilindu-se chiar, când e nevoie, dar și mușcând fără milă când vor avea ocazia. Dezavantajul Chinei constă în faptul că, deși e înarmată până în dinți, țara n-a fost angrenată în epoca recentă în nicio confruntare militară de amploare. Prin urmare, nu există o evaluare serioasă a capacității de a trece de la armata de paradă, menită să desfete în sărbătoriri anuale ochiul și orgoliul mai-marilor partidului, la o armată combatantă.

• Citiţi şi: Taiwan adică Ucraina

La fel, nimeni nu poate da garanții că rachetele și bombardierele Chinei au, în teren, eficacitatea pe care o arată planșetele proiectanților și filmulețele de propagandă. Prin urmare, sunt prea multe necunoscute pentru un pronostic cât de cât realist privind ceea ce va urma. N-ar trebui să ne mire dacă, înainte de confruntarea finală cu America, Xi Jinping ar declanșa un război cu una din țările învecinate care nu e un aliat al Americii. Ar putea fi un test de care conducerea militară a Chinei are nevoie. Un prieten cu care dezbăteam aceste chestiuni a comentat mucalit: „Dacă tot simt chinezii nevoia de război, de ce nu-i atacă pe ruși? Putin e partenerul ideal: la fel de fățarnic, crud, mincinos, odios ca ei. Nici unii, nici alții nu se simt împăcați până nu pun jugul pe omenire.”

Ceea ce se află în joc e, pe lângă giganticele interese materiale, și imensul orgoliu al marilor puteri. Un orgoliu combinat cu un calcul politic: dacă democrațiile cad, va dispărea și puterea de influență a Americii, bazată, pe lângă forța militară, și pe fascinația exercitată de promisiunile libertății. Din păcate, epoca în care lumea democratică se simțea în deplină siguranță știind că, la o adică, America le va sări în ajutor, a intrat în declin. Starea acut conflictuală de astăzi a fost pregătită de decenii de anti-americanism visceral, generat de complexele de inferioritate ale țărilor salvate de americani în Al Doilea Război Mondial de ocupația nazistă. Îmi imaginez că, văzându-le discursurile otrăvite și resentimentul visceral față de ei, destui americani se întreabă dacă n-ar fi fost mai bine să le fi lăsat sub talpa lui Hitler.

• Citiţi şi: Taiwanul ca limită

Al doilea element care a slăbit imaginea Americii e contestația internă, ura de sine declanșată mai ales în mediile intelectuale – de unde au iradiat și înspre politică. E limpede că prestigiul Americii în lume nu s-ar fi deteriorat atât de mult dacă ura n-ar fi fost zgomotos încurajată și chiar amplificată de propriii cetățeni. Cred că de la perioada de declin a Imperiul Roman istoria n-a mai cunoscut un astfel de fenomen: autoflagelarea unei mari puteri sub ochii uimiți ai omenirii. Nicio altă țară nu procedează astfel, exhibându-și rănile, reale sau imaginare, și nu promovându-și marile realizări. E ceva sinucigaș în felul în care denigrarea Americii e întâmpinată la ea acasă: cu un masochism istoric care lovește, adeseori, construcțiile statale de mari dimensiuni. Perioada Trump a dus la paroxism aceste tendințe, slăbind în mod șocant coeziunea socială și aproape anulând stima de sine a americanilor. Nu e de mirare că inamicii tradiționali au mutat imediat, ca la șah, lovind la temelie ordinea mondială care asigura supremația americanilor și a valorilor profesate de aceștia.

Și, din nou, revenim la ideea că democrația nu e un dat, nu e inevitabilă și nici nu există garanții că durează la nesfârșit. Într-un mod pe care-l constatăm cu amărăciune astăzi, ea e cea mai vulnerabilă dintre toate sistemele de conducere imaginate de om. Faptul că în ultimele decenii America a fost – asemeni întregului Occident – la cheremul unor indivizi care nu cunosc istoria omenirii, a marionetelor și a indivizilor slugarnici, gata să se vândă cui îi plătește mai bine, își arată consecințele. China este, în momentul de față, al treilea partener comercial al Statelor Unite, iar Taiwanul, al optulea. Dar Taiwanul ocupă un loc privilegiat, deoarece acolo e produsă peste cincizeci la sută din cantitatea de semiconductori ai planetei. Mai mult, peste nouăzeci la sută din semiconductorii avansați, executați la comandă pentru toate sectoarele, și mai ales pentru cel militar, provin tot de aici.

Taiwanul joacă, așadar, un dublu rol: strategic și economic. În cazul în care strategia Chinei ar reuși, asta i-ar asigura controlul asupra întregii producții economice mondiale. Inițial, americanii nu au sesizat pericolul revenirii Chinei în poziția de mare forță navală. Lucrul a fost considerat firesc, mai ales că s-a produs pe fondul accelerării procesului de globalizare, pe care Statele Unite l-au susținut din toate puterile. Prin venirea la putere a lui Xi Jinping, parteneriatul s-a transformat în rivalitate. Încă din secolul al XVI-lea, când Anglia a devenit o mare putere maritimă, se știa că cine e stăpânul mării devine cu ușurință și stăpânul uscatului. Totodată, cel aflat în poziție de hegemonie era capabil să impună sistemul politic dorit de el. Așa se explică de ce, în secolul al XX-lea, când Statele Unite au deținut supremația pe mări și oceane, democrația și libertatea au constituit valori la care au aderat multe țări. Nu e nevoie să repet ce fel de sistem ar impune China, în caz că planurile ei de dominație planetară ar fi încununate de succes.

Dacă modelul lumii de mâine n-ar mai fi America, aceasta ar deveni, în opinia lui Bruce D. Jones, „mai hobbesiană, mai crudă, mai primejdioasă”. Autorul se referă la concepția filosofului englez Thomas Hobbes (1588-1679), potrivit căreia judecățile morale privind binele și răul există doar în funcție de decizia unei autorități centrale a societății. Cu alte cuvinte, noțiunile tradiționale de bine și rău își pierd valabilitatea. Sensul lor va depinde exclusiv de cel care deține puterea, ca în vestita definiție a „legii de aur“: „Whoever has the gold, makes the rule” /„Cine are aurul, face legea”.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News