România: Președintele și destinul unei republici
Moştenirea deceniului Klaus Iohannis este impasul democratic de acum. România pe care o lasă ca legat succesorului său Klaus Iohannis este un stat ale cărui economie şi politică externă au devenit expresia însăşi a slăbiciunii noastre ca naţiune. Stabilitatea în numele căreia pluralismul şi competiţia au fost subminate se dovedesc a fi fost doar o iluzie.
Iar tot ceea ce urmat, din noiembrie 2024 încoace, nu este decât istoria degradării unei democraţii fragilizate de cei care ar fi fost chemaţi să o ocrotească. Frustrarea colectivă, interferenţele externe, inepţia instituţiilor de stat au condus, conjugate fiind, la momentul pe care îl traversăm.
Republica este, în România de astăzi, mai degrabă un deziderat. Regăsirea unui drum republican, prin refuzul radicalismului mistic şi al mediocrităţii agresive, pare a fi imperativul ce nu mai poate fi ignorat. Spre a fi apărată, democraţia constituţională trebuie să fie credibilă, mobilizând potenţialul de loialitate civic. O republică slăbită,ezitantă şi izolată internaţional ne poate fi fatală: impasul poate conduce la criza ce ar ameninţa existenţa noastră colectivă.
În pofida prerogativelor sale aparent limitate, şeful de stat este, în România, instituţia căreia îi revine misiunea de a regla echilibrele însele ale funcţionării Republicii. Preşedintele nu este nici retor limbut şi nici personaj de scenetă live pe tik- tok. Preşedintele devine, în clipele în care destinul i-o cere, însăşi vocea şi voinţa României.
Prin C.S.A.T şi C.S.M., prin relaţia cu Adunările şi cu Guvernul, ca şi prin instrumentul referendumului, Preşedintele modelează un întreg peisaj: pârghiile formale şi informale îi conferă potenţialul de a interveni, decisiv, spre a garanta domnia legii şi continuitatea constituţională.
Magistratura de Preşedinte trebuie citită ca încununarea unei cariere de angajament în slujba statului. Doar Preşedintele duce pe umerii săi povara alegerilor pe care trebuie să le facă. Doar Preşedintele este chemat să înfrunte, cu curaj şi cu prudenţă, pericolele care ne ameninţă, ca naţiune. Şi doar Preşedintelui îi revine rolul, delicat şi vizionar, de a atrage pe cetăţeni în conversaţia despre vitorul nostru comun.
Preşedintele României întruchipează viitorul republicii înşeşi. Mai mult decât un simplu om trecător, Preşedintele este, pe durata mandatului său, imaginea vie a statului: responsabilităţile sale aduc cu ele şi încercarea solitudinii.
Preşedintele care îi urmează lui Klaus Iohannis nu poate repeta erorile acestuia. Preşedintele ales nu îşi mai poate permite să ignore naţiunea pe care o reprezintă, după cum nu îşi mai poate îngădui să fie absent, în clipele în care prezenţa sa este vitală. Preşedintele ce va veni are ca principală datorie restabilirea demnităţii magistraturii sale: şeful de stat trebuie să redevină ceea ce îi impune Constituţia a fi.
Preşdintele României nu poate abdica de la misiunea sa, aceea de a păstra independenţa naţiunii. Iar o asemenea independenţă nu poate fi asigurată decât prin respingerea limpede a oricărei forme de imperialism rusesc. Suveranitatea noastră trece nu prin izolare, ci prin revigorarea liniei euro-atlantice. Rusia nu este şi nu ne poate fi nici aliat şi nici prieten. A alege această cale echivalează cu o crimă de înaltă trădare.
Preşedintele înseamnă, în ordine simbolică şi legală, republica însăşi, iar o republică nu ne poate cere loialitatea decât garantând libertăţile noastre. Căci doar fondată pe acest contract, republica poate dăinui: prudenţa critică trebuie să ne îndrume, spre a găsi calea spre un viitor al demnităţii umane.
Articol publicat și în ContributorsContributors.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
