Anatomia unui plagiat

Despre plagiatul lui Victor Ponta s-a scris cât despre literatura unei întregi generații. Refuzând să admită evidența – și anume, că și-a însușit fără scrupule munca altora –, fostul premier și armata lui de slugi și complici s-au făcut și ne-au făcut de râs în întreaga lume. Aflat, de câțiva ani, într-o fază de hibernare, Ponta se străduiește – deocamdată fără succes – să revină în prim-planul vieții publice. E ajutat, cu sau fără tragere de inimă, de câteva canale de televiziune, care-l invită să comenteze evenimentele la zi, încercând să facă uitat marele scandal de care și-a legat în perpetuitate numele: cel al unui furt la drumul mare.

 

O readucere în actualitate – poate nu chiar în sensul dorit de „micul Titulescu” – se produce odată cu cartea Emiliei Șercan, Cazul Ponta. Reconstituirea celui mai infam plagiat din istoria României (Editura Humanitas, 2022). În ultimii ani, numele autoarei s-a legat de laborioasa acțiune de identificare și demonstrare a unor falsuri intelectuale comise de celebrități ale vieții publice. Fabrica de doctorate. Cum se surpă fundamentele unei nații, lucrarea ei anterioară, a fost un duș rece: cercetătoarea a făcut radiografia nemiloasă a corupției intelectuale care s-a instalat de ani de zile în mediul universitar și politic din România. „Cazul Ponta”, demarat în 2012, odată cu dezvăluirile făcute de cea mai prestigioasă revistă științifică din lume, „Nature”, s-a dovedit a fi și un revelator al legăturilor inavuabile, transpartinice, existente în România. Între altele, a ieșit la iveală că o gașcă de parveniți, profitori, învârtiți și escroci a pus stăpânire pe țară și o conduce în mod discreționar. Felul în care un întreg aparat guvernamental, căruia i s-a adăugat și justiția, a executat orbește ordinele menite să-l exonereze pe plagiator – adică pe hoț – a pus în evidență slăbiciunile de structură ale societății românești.

Dar cum e posibil – te întrebi – să existe un astfel de personaj? Ce „interese superioare” au existat pentru ca un mecanism îndeobște greoi și ineficace, cum e cel statal, să se pună urgent în mișcare pentru a-l scoate basma curată? Furtul lui Ponta putea fi dovedit și de un copil, prin simpla lectură în paralel a textelor-sursă și a paginilor din lucrarea lui de doctorat. Concluzia se impune de la sine: Ponta nu e un individ oarecare. Și nu doar pentru că a fost prim-ministru. El aparține unei caste în aparență intangibilă, aflată de multă vreme la butoanele politice și economice ale țării. Au fost debarcați și alți prim-miniștri – și încă foarte repede – fără ca forțele invizibile să se coalizeze și coordoneze cu o asemenea viteză și energie. Ponta nu e doar creația unei conjuncturi, ci și a unui Sistem. Traian Băsescu a afirmat – ce e drept, fără să aducă o dovadă materială – că Ponta e membru al unuia din serviciile secrete ale României. Emilia Șercan, pornind de la un citat dintr-un discurs al ex-premierului, găsește un pasaj care ar confirma, în opinia autoarei, cele spuse de fostul președinte. Ținând o alocuțiune la Academia SRI, Ponta a afirmat, adresându-se ofițerilor de informații: „Eu sunt unul dintre cei care știu că o asemenea carieră nu oferă nici satisfacții, nici beneficii materiale…“.

Întrebarea este: de unde știa Ponta ce satisfacții sau insatisfacții oferă statutul de agent secret? I s-or fi confesat ofițerii SRI ori SIE? Avea el acces la informații privind moralul acestora? Traian Băsescu, în calitatea de șef direct al acelor instituții, s-a lovit de refuzul SIE de a i se confirma apartenența sau neapartenența lui Ponta la serviciile secrete. Indiferent de asta, e dincolo de orice tăgadă că o carieră ca a lui Ponta nu era la îndemâna oricui. Cu o viteză de Formula 1, tânărul procuror s-a trezit peste noapte șef al Corpului de control al primului-ministru, iar apoi a bifat, în cascadă, funcții și ranguri de cel mai înalt grad, inclusiv cel de vicepreședinte al Internaționalei Socialiste.

Cartea Emiliei Șercan conține și o mini-biografie lui Victor Ponta din momentul ivirii sale pe scena publică până la decizia definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din 13 iulie 2020, în urma căreia a intrat în istorie ca plagiator dovedit și răsdovedit. Autoarea ridică vălul de pe imensa urzeală de falsuri, abuzuri, minciuni, încercări de înăbușire a adevărului comise de persoane cu înalte responsabilități publice și de instituții ale statului. Dincolo de spectacolul revoltător al unui individ pentru care minciuna, fățărnicia, lipsa de onoare, cinismul erau instrumente cotidiene de acțiune, ni se înfățișează tabloul înfiorător al unei rețele statale incompetente, imorale și corupte. Mobilizarea ca la un ordin a organismelor și instituțiilor, de la cele academice la cele din domeniul justiției, ar trebui să-l înspăimânte pe fiecare dintre noi. Pontiada descrisă de Emilia Șercan, într-o reconstituire minuțioasă a evenimentelor, demonstrează că statul român a fost acaparat de o mafie nu doar imorală, ci și irațională.

Dna Șercan îi demască, într-un demers jurnalistic impecabil, pe cei vinovați de una din cele mai rușinoase acțiuni de negare sfruntată a realității. Cu toate acestea, surprizele nu sunt foarte mari. Cine se îndoia că, printr-o simplă rotire a baghetei magice, se vor găsi politicieni, miniștri, funcționari, procurori, profesori universitari care să blocheze drumul spre aflarea adevărului? Cunoaștem, de-acum, numele celor care și-au probat – pășind pe frânghia nemerniciei și josniciei, între cele două buze ale prăpastiei pe care i-a împins servilismul – disponibilitatea de a participa la orice acțiune ce frizează absurdul și ticăloșia.

Deși nu s-a scurs multă vreme de la acel taifun, marea lor majoritate s-au estompat din viața publică. Cine-și mai aduce aminte de agresivul Liviu Pop, de „inventivul” Andrei Marga (acesta din urmă fiind, în opinia Emiliei Șercan, autorul unei monumentale propuneri: „obligația de a pune ghilimele când citezi ar trebui reglementată de o lege”, p. 74), de gureșa Ecaterina Andronescu, Adrian Curaj și ceilalți miniștri care au executat fără să crâcnească ordinul de a-l scoate basma curată pe Ponta. Nu lipsesc din acest pomelnic conducătorul de doctorat al lui Ponta, nimeni altul decât șeful său pe linie de partid, Adrian Năstase, și voluntarul ministru actual al Educației, Sorin Câmpeanu, un adevărat campion al exonerării, la grămadă, a celor care au comis delicte intelectuale. În lumea noastră întoarsă pe dos, mulți dintre plagiatori ar fi, într-o viziune deșucheată, persoane esențiale pentru siguranța națională. Așa e: dispare țara dacă nu stau de veghe la fruntarii hoții și ticăloșii…

„Afacerea Ponta” e importantă, desigur, prin componenta ei academică. Dar ea e îngrijorătoare prin implicațiile politice ale infracțiunii comise de un individ care, în momentul dezvăluirii hoției, era prim-ministrul unei țări membre a Uniunii Europene. Demonstrația furtului a vizat 115 pagini preluate de Ponta din lucrările altor autori prin magica formulă copy/paste, adică însușirea, cuvânt cu cuvânt, a muncii altuia. Au existat însă multe sugestii că teza lui de doctorat ar conține și fragmente apropriate într-un mod mai greu de detectat (parafrazare, folosirea de sinonime etc.). Dar ce mai contează astfel de mărunțișuri, când potlogăria e vizibilă și de pe Lună? Analiza Emiliei Șercan e anatomia unei fraude care a creat o criză la nivel de țară (și chiar la nivel internațional), dar care s-a dovedit și un turnesol care a pus în evidență șobolaniada de cumetrii și interese care a confiscat societatea românească.

Etapele acestui scandal sunt prezentate de autoare urmând cronologia evenimentelor. Ele au alcătuit o cavalcadă în șapte pași care a bulversat o întreagă societate, punând în evidență resursele de rea-credință, lașitate, josnicie și chiar violență de care sunt capabili mulți dintre cei ajunși să exercite după bunul plac puterea: „(1) desființarea CNATDCU chiar în timp ce membrii Consiliului general se aflau în ședință pentru a analiza acuzațiile de plagiat; (2) amputarea atribuțiilor CNATDCU, până atunci singura instituție care se pronunța asupra sesizărilor de plagiat în teze de doctorat, și transferarea discreționară a acestora la CNECSDTI – Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării; (3) decizia de plagiat emisă de Comisia de Etică a Universității din București; (5) legiferarea opțiunii de renunțare benevolă la titlul de doctor făcute cu dedicație pentru premier; (6) reînființarea CNATDCU, apoi emiterea deciziei de plagiat și retragerea titlului de doctor; (7) contestarea hotărârii CNATDCU în instanță și pierderea definitivă a procesului“.

Toate acestea sunt colorate isteric de zvârcolirile unui personaj lipsit de scrupule, capabil să mintă, să răstălmăcească și să manipuleze cu o lejeritate, dezinvoltură și cinism incredibile. Timp de cinci ani, infractorul a pus la bătaie toate resursele de care dispunea, într-o sfidare grotescă a legilor și a bunului-simț. Erou al unui timp întunecat, Ponta a declanșat în paralel, de conivență cu dubletul său liberal, Crin Antonescu, ceea ce s-a numit „lovitura de stat parlamentară” din vara anului 2012, când era cât pe ce să fim scoși de pe harta Europei. Poate se va găsi un cronicar la fel de profesionist și de curajos precum Emilia Șercan pentru a ilustra participarea lui Crin Antonescu la tentativa de distrugere a democrației în România. Cartea dedicată plagiatorului Ponta și complicilor săi e mai mult decât descrierea minuțioasă a unei samavolnicii în serie. E și o lecție de optimism: dovada vie că minciuna și hoția pot fi învinse de adevăr și cinste.

 

Articol publicat şi în România literară.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.