Reforma statului ca proiect mereu amânat sau despre eternitatea provizoratului


Reforma statului pare, în România de astăzi, un proiect mai îndepărtat ca niciodată deşi, deloc paradoxal, politicienii evocă, în mod solemn şi ritual, necesitatea regândirii modului în care comunitatea de cetăţeni este guvernată.

 

Dar, dincolo de locurile comune enunţate spre a furniza un alibi mediatic celor care aspiră la status-quo şi la păstrarea lui, nu se află nimic. Iar această absenţă a proiectelor este tocmai principala manieră în care patologia vieţii noastre publice se manifestă.

Pandemia, utilizată spre a încremeni dezbaterea politică şi spre a genera, mediatic, o stare de isterie şi de anxietate, a dezvăluit limitele instituţionale ale unui stat care pare incapabil să-şi îndeplinească funcţiile esenţiale. Pandemia a fost, împotriva voinţei televiziunilor de ştiri şi a propagandei guvernamamentale, oglinda în care s-a putut contempla chipul nefardat al statului nostru, unul în care se reuneau incompetenţa şi incapacitatea de a organiza, pentru propriii săi cetăţeni, un cadru transparent de protecţie şi de acţiune. Permanentizarea stărilor excepţionale nu este decât simptomul blocajului pe care autorităţile de la Bucureşti nu par să îl poată depăşi.

Pandemia a indicat şi limitările unui regim politic care nu se întemeiază pe eficacitate instituţională şi pe răspundere efectivă în faţa electoratului. Condiţia Parlamentului, în aceste din urmă luni, este una simbolică. O majoritate creată în baza alegerilor din patru ani guvernează, dar acceptă, în acelaşi timp, un cabinet care nu dispune de voturile necesare spre a-şi promova proiectele, atâtea câte există. Inexistenţa unui mecanism autentic de convocare al alegerilor anticipate a complicat, dramatic, datele politice.

Coabitarea dintre o majoritate PSD fragmentată ea însăşi, pe de o parte, şi Cabinetul Orban, pe de altă parte, creează premizele unui context care nu permite decât o administrare mediocră a unei stări excepţionale care pare fără de sfârşit. În cele din urmă, starea de alertă, ca alternativă la starea de urgenţă, satisface atât această majoritatea în derivă, cât şi Guvernul care are ca unic obiectiv organizarea de alegeri în vederea întăririi poziţiei sale.

Pandemia a îngheţat şi una dintre cele mai importante dezbateri ce se cereau purtate, aceea în jurul stării domniei legii şi e mecanismelor statului de drept. Eternizarea urgenţei înseamnă, implicit, şi deresponsabilizarea celor care erau chemaţi să-şi afirme un alt rol în epoca de după condamnarea lui Liviu Dragnea. Dar imaginea care se conturează, în materia puterii judecătoreşti şi a magistraturii în genere, este una a perfectei continuităţi. Numirile prezidenţiale de la nivelul celor trei organisme-cheie ale parchetelor au fost expresia însăşi a acestei intenţii.

Involuţia instituţională din România a fost accelerată în pandemie. Criogenia isterică indusă de media a acţionat ca un alibi care justificat suspendarea oricărei interogaţii în marginea lipsei de voinţă de a provoca ruptura în raport cu regimul Dragnea.

În cele din urmă, ceea ce se dovedeşte a fi mai durabil şi mai longeviv decât orice cabinet sau administraţie prezidenţială este inerţia întemeiată pe reţeaua înrădăcinată de complicităţi. Reforma statului este un obiectiv iluzoriu atâta vreme cât solidarităţile ce permit contraselecţia descurajează orice formă de meritocraţie. Domnia legii este subminată de cei care negociază aplicarea legii cu infractorii: iată o modalitate originală de a menţine pacea socială.

Reforma statului nu se poate formula ca obiectiv şi nu se poate dezvolta ca suită de măsuri eficace în acest mediu dominat de logica recompensării fidelităţilor personale în detrimentul minimei competenţe. Regimul Dragnea a întruchipat această pasiune de parazitare a resurselor statului în modul cel mai agresiv şi primitiv cu putinţă. Dar această înclinaţie de a utiliza statul ca pe un domeniu arendat diverşilor clienţi nu s-a ivit o dată cu Liviu Dragnea. Ea este parte din cultura fesenistă de tip patrimonialist.

Şi poate că alegerile locale,marcate de un marasm ce pare de neînlăturat, ar merita să fie citite şi din acest unghi al reformării statului. Căci obiectivul nu este doar acela de a înlătura o garnitură cleptocratică pesedistă, (este cazul Bucureştiului), ci şi cel, mai delicat, de a elibera comunităţile noastre de sub dominaţia celor responsabili pentru subdezvoltarea lor. Cariera unui Marian Oprişan nu ar fi fost de imaginat în cadrele unui stat reformat: luarea în stăpânire a unui întreg judeţ este posibilă doar în mediul guvernat de reflexele feseniste, niciodată înlăturate cu adevărat.

Reforma statului nu este un moft şi nici o himeră. Ea este condiţia pentru refondarea cetăţeniei. Eternul provizorat în care suntem instalaţi este însăşi garanţia supravieţurii marasmului ce tăgăduieşte posibilitatea de construcţie a unui alt viitor.

 

Articol apărut și pe MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.