Prăbușirea comunismului polonez

În Polonia, ieșirea non-violentă dintr-un regim autoritar bazat pe dictatura ideologică a Partidului Comunist a fost posibilă deoarece existaseră acolo grupuri – atât la putere, cât și în opoziție – care au înțeles nevoia unui compromis.

 

Maturizarea acestei atitudini, în special printre cei care conduseseră vreme de decenii țara fără a da în vreun fel socoteală, s-a produs odată cu înțelegerea intensității crizei economice și sociale, precum și cu realizarea faptului că fără a implica societatea în procesul de guvernare, situația nu se poate decât înrăutăți.

Deși regimul Jaruzelski a încercat multă vreme să dobândească o anumită legitimitate națională, el era asociat de către largi pături sociale cu represiunea legii marțiale (1981). În 1988, ca un gest de deschidere și bună-credință, Jaruzelski l-a desemnat premier pe Mieczysław Rakowski, un jurnalist și politician abil. În 1989, același general părăsea funcția de conducere a partidului și se asigura că Rakowski, al cărui gorbaciovism nu putea fi pus la îndoială, îi va fi succesor. Însă era deja prea târziu pentru reforme modeste în Polonia…

Două valuri greviste, în aprilie și august 1988, au forțat regimul Jaruzelski să recunoască faptul că nu mai poate guverna împotriva (sau în pofida) societății. Acumulata tensiune socială nu mai putea fi suprimată fără un nou apel la violență. Era, însă, lucrul pe care gorbacioviștii polonezi căutau să-l evite. Soluția militară fusese încercată la începutul anilor ’80 și eșuase lamentabil. Toate tentativele regimului de a coopta intelectuali proeminenți în structurile de putere și de a elimina riscul renașterii Solidarității au fost întâmpinate cu refuzuri categorice.

Încercarea de dialog cu reprezentanții Solidarității și asumarea necesității distribuirii puterii în vremuri de dramatică criză socială și economică a părut a fi singura alternativă la prelungirea haosului. Era adevărat și faptul că pentru mulți dintre comuniștii din linia dură, însăși ideea unui compromis cu cei pe care îi percepuseră atâta amar de ani drept dușmani de moarte suna a capitulare.

Într-atât de puternică fusese rezistența dogmaticilor din conducerea de partid la re-legalizarea uniunilor independente în ianuarie 1989, încât Jaruzelski și trei din cei mai apropiați consilieri au amenințat cu demisia dacă partidul nu acceptă dialogul cu Solidaritatea. În pofida resentimentelor reciproce, înrădăcinate în memoria represiunii și a luptei clandestine împotriva poliției de stat, ambele tabere – Guvernul și Solidaritatea – au admis că doar o discuție în jurul unei mese rotunde poate scoate țara din fundătura în care se afla.

Discuțiile au început în februarie 1989 și au rezultat într-un acord politic pe data de 5 aprilie. Compromisul prevedea reintrarea în legalitate a Solidarității, a Solidarității Rurale a Fermierilor, Asociației Studenților Independenți și a altor grupuri ale societății civile poloneze. A fost restructurat cadrul instituțional al guvernului și instituită o nouă președinție de stat cu puteri limitate; un nou și liber ales Senat; și o cameră inferioară, Sejm-ul, care să aibă nevoie de o majoritate de două treimi pentru a anula veto-ul Senatului din procesul legislativ. Coaliției comuniste (Partidul Muncitoresc Unit Polonez și aliații săi) i se garantau, cel puțin în timpul primelor alegeri, 65% din locurile în camera inferioară.

Comuniștii au continuat să controleze ministere-cheie, Apărarea și Afacerile Interne, însă opoziției i s-a permis să publice propriile ziare și să aibă acces limitat la radioul și televiziunea de stat. Comparat cu ceea ce se petrecea în alte state ale blocului răsăritean, Polonia intra într-o nouă eră.

Cândva persecutații activiști au ieșit din refugiile lor politice și au fost aclamați ca eroi naționali. Cu privire la reformele economice și control, acordul prevedea o tranziție la economia de piață, fără să ofere însă indicii clare cu privire la strategiile de urmat. Conflictele dintre guvern și sindicatele independente asupra indexării salariilor au continuat în lunile următoare.

Lech Wałęsa, președintele uniunii Solidaritatea, a lăudat acordurile ca fiind începutul drumului către o Polonie democratizată și liberă. Wałęsa a insistat că acest compromis era singura soluție pentru a asigura o tranziție nonviolentă a țării la un sistem democratic: „Reprezentanții noștri din Sejm și Senat pot crea o platformă de pe care se poate face saltul înspre libertate și independență”.

La primele alegeri din iunie 1989, polonezii au votat de o manieră covârșitoare cu candidații Solidarității și au negat până și victoria candidaților comuniști favorabili. Alegerile, primele libere din istoria blocului sovietic, au confirmat înfrângerea istorică a comuniștilor polonezi și ascensiunea Solidarității ca forță politică decisivă a țării.

 

Articol publicat şi în Europa Liberă.

 

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.