Gabriel Liiceanu: eul în oglinda textului

Impudoare. Despre „eu” va fi vorba este un exerciţiu de autoportret crepuscular, o privire în care eul fragmentat şi dialogic al lui Gabriel Liiceanu se întrevede în mişcarea de cuvinte a textului însuşi.

 

Carte ivită din explorarea cărţilor ce alcătuiesc un întreg traseu iniţiatic, carte ivită din revizitarea paginilor ce vin dintr-un trecut ce părea improbabil, în conturul său îndepărtat, cartea lui Gabriel Liiceanu este o tentativă de introspecţie ce abandonează falsele pudori intelectuale şi existenţiale. În rana deschisă a vieţii scrisul lui Gabriel Liiceanu înaintează ca un scalpel ce dă la iveală straturi de identitate şi de memorie.

„Proza scrutativă”, spre a relua formula lui Gabriel Liiceanu însuşi, este parte din trunchiul auto-reflexiv al prozei confesive. Între Pascal şi Montaigne, alegerea este cât se poate de clară şi de polemică. Ceea ce se naşte este un volum în care vocile eului, plurale şi neliniştitoare, sunt eliberate, alcătuind un continent al cărui relief este modelat de interogaţii şi de reveniri. Nu este nimic narcicist în autoscopia lui Gabriel Liiceanu. Dimpotrivă: fiecare gest este examinat în oglinzile pe care le pune în faţa sa un trecut de trăire şi de lecturi.

O asemenea proză scrutativă este o proză de graniţă, un text de frontieră, un text cu geometrie variabilă şi un text proteic. Estetica din cartea lui Gabriel Liiceanu este o estetică a fragmentarului şi a contrapunctului. Istoria Impudorii este o istorie alcătuită din notaţii de lectură, din recitiri de vise, din însemnări provocate de interpelarea zilelor care se scurg. Cartea lui Gabriel Liiceanu este dominată de un sentiment de intimitate cu timpul şi cu ceea ce timpul lasă în urma sa. Este o carte în care amurgul se încarcă de vitalitate, iar privirea ce se întoarce spre chipurile de demult convoacă nu doar nostalgie, ci şi acuitatea lucidităţii.

Fragmentarul devine, în cartea lui Gabriel Liiceanu, un mod de cunoaştere al lumii şi al textului. Segmentele volumului comunică între ele cu energia delicată şi viguroasă a muzicii de cameră, departe de tumultul simfonic. Curgerea paginilor lor devine istoria însăşi a textului. Sunetele aduc spre prezent umbre, culori şi emoţii. Duhurile unor Cioran, Noica sau Petru Creţia pătrund, tainic, în camera literaturii. Recitirea este o cale de a regăsi solidarităţile tainice pe care moartea le întrerupe, trecător. Cărţile îşi dezvăluie vocile, cu claritate melancolică.

Cartea lui Gabriel Liiceanu se poate citi ca un roman al cunoaşterii de sine şi ca o cronică a contemplării în oglindă. Ordinea cronologiei este suspendată, dăruind textului libertatea de a aluneca pe culoarele memoriei. Eul din Impudoare se reconstituie din asemenea reîntâlniri şi reîntoarceri. Proza scrutativă dobândeşte subtilitatea de nuanţe a unei sonate.

Şi poate că unicul mod în care un cititor poate avea acces la delicata arhitectură de adâncime a textului este recitirea: o recitire care să redea fragmentelor dezordinea luminoasă de voci, de gânduri şi de imagini a unui jurnal infidel. Ce rămâne din eul care se alcătuieşte, treptat, ca o casă cu vaste camere comunicând între ele? Şi ce înseamnă partea de taină pe care nici o notaţie diaristică nu o poate lumina, niciodată? Interogaţiile lui Gabriel Liiceanu nu presupun răspuns, ci doar această comuniune cu fiinţa gânditoare ce se priveşte în oglinda de cuvinte. În cele din urmă, edificiul paginilor sale se înfăţişează ochilor larg deschişi, ca un desen al norilor despre care scria, de demult, atât de demult, Petru Creţia.

 

Articol publicat şi pe LaPunkt.

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.