Superba francheţe: Amintirile profesorului Paul Cornea

S-a stins azi din viaţă un autentic intelectual critic. Profesorul Paul Cornea ne-a părăsit la vârsta de 95 de ani, lăsând în urmă o moştenire extraordinară: un model de a gândi critic istoria literaturii şi de raportare dezinhibată la canon şi tradiţie. Articolul de mai jos a fost publicat în 2013, odată cu lansarea volumului Ce a fost – cum a fost (dialoguri între profesorul Paul Cornea şi Daniel Cristea-Enache.

 

Apariţia volumului Ce a fost – cum a fost (dialoguri între profesorul Paul Cornea şi Daniel Cristea-Enache) este un excepţional eveniment cultural, politic şi moral. Strălucit intelectual de formaţie umanistă, trecut prin aventura radicalismului de stânga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea oferă analize de o admirabilă sinceritate şi nu mai puţin lăudabila profunzime asupra celei de a două jumătăţi de istorie românească, şi nu numai, a secolului douăzeci. După ştiinţa mea, nu există o altă mărturisire analitică a unui reputat intelectual român de stânga care să atingă cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le întâlnim în acest volum. Îl recomand din inimă tuturor celor care chiar vor să înţeleagă ce a fost şi cum a fost. (…)

Pentru moment mă opresc aici asupra câtorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvânt de preţuire pentru criticul Daniel Cristea-Enache ale cărui incitante intervenţii şi interogaţii sunt complementul ideal al unei discuţii proaspete şi deschizătoare de noi ipoteze istorice şi culturale.

Paul Cornea a intrat de tânăr în mişcarea comunistă, a fost unul dintre acei intelectuali care s-au dedicat cu altruism, dar şi cu naivitate, pasiunii revoluţionare de inspiraţie leninistă despre care a scris atât de pătrunzător marele istoric Francois Furet. Intervenea desigur şi şocul prigoanei rasiale din timpul celui de-al doilea război mondial, refuzul categoric al oricărei forme de izolaţionism etnocentric. Pariul greşit din anii aceia nu înseamnă că şi mizele erau eronate. Antifascismul a fost acaparat fraudulos de către stalinişti ca problematica morală şi politică, ceea ce nu-l făcea sub nicio formă ilegitim. Ilegitimă era uzurparea unei atitudini perfect justificate. Ilegitimă era instrumentalizarea manipulativă a antifascismuluui.

În anii 50, Paul Cornea a deţinut funcţii importante în cadrul CC al UTM, apoi în Ministerul Culturii şi, în fine, în fruntea Direcţiei Generale a Cinematografiei (…). Nu a fost unul dintre culturnicii Secţiilor de Propagandă Ştiinţa şi Cultură, nu s-a ocupat cu înfierările, nu a organizat prelucrări stigmatizante, dimpotrivă, a ajuns el însuşi să fie pus la stâlpul infamiei, suspectat de naţionalism evreiesc şi de tendinţe subversiv-revizioniste. A rămas fidel marii sale iubiri pentru literatura românească, a educat magistral generaţii de studenţi, a reuşit să traverseze coşmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual veritabil.

Găsim în carte pagini tulburătoare, dar nu mai puţin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hruşciov (februarie 1956) asupra intelectualilor din România. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu sau Eugen Stănescu. Erau cu toţii agasaţi şi dezgustaţi de politica de un infinit dogmatism promovată de “perfectul acrobat” Leonte Rautu. Momentul înlocuirii lui Răutu cu Grigore Preoteasa la cârma Direcţiei de Propagandă şi Cultură (iunie 1957) rămâne unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat în continuare.

Ce a urmărit Dej când l-a debarcat? Cum a izbutit Răutu să folosească moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de tar ideologic? Citind această carte, înţelegem mult mai bine trama epică şi aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu în exil. Orice analiză serioasă a destalinizării din România va trebui să ţină cont de mărturia profesorului Paul Cornea. Aş adăuga şi evocările semnificative despre Constanța Crăciun, cu ale sale tăceri vinovate şi eschive amicale. Acest volum este o mină de aur pentru oprice analize prosopografice pe tema elitei comuniste din România.

Să luăm de pildă discuţia despre rolul lui Miron Constantinescu. Nu vom şti probabil niciodată care au fost planurile reale ale acestuia, dacă le-a discutat vreodată cu vreun reprezentant al Moscovei şi, în fond, cât erau ele de cristalizate. Este însă limpede că în 1956 Miron Constantinescu a fost membrul Biroului Politic al CC al PMR cel mai puternic afectat, la nivelul unei reale crize de conştiinţă, de atacul lui Hruşciov împotriva mitulului lui Stalin. Spune profesorul Cornea: “În fond, el voia ceva asemănător cu Imre Nagy, un lucru tot atât de utopic, un comunism naţional eliberat de excese ideologice. Spre deosebire de basarabenii rusofoni grupaţi în jurul lui Chișinevschi şi Răutu, inculţi şi diletanţi, era un autentic intelectual de stânga, ancorat în tradiţiile culturii româneşti, cu orizont larg şi ambiţii legitime.”

Sunt de acord cu acest portret, aş adăuga însă că Miron Constantinescu avea o gravă problemă de legitimitate: în aprilie 1954, deci la peste un an de la moartea lui Stalin, aprobase ca membru al Biroului Politic, decizia condamnării la moarte şi a executării lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu avea cum să invoce o virginală credibilitate anti-stalinista câtă vreme participase el însuşi la orgiile sângeroase ale acelei perioade. În Ungaria, Nagy nu făcuse parte din anturajul lui Rakosi.

M-a bucurat să observ o convergență analitică între poziţiile profesorului Cornea şi multe din tezele mele, în special acelea din lucrarea Stalinism pentru eternitate. Am descoperit în volum informaţii spectaculoase despre intrigile şi manoperele lui Dej, despre sicofantismul neţărmurit al lui Malvolio Leonte (Răutu), despre anti-intelectualismul obsesiv al conducerii PMR, o dimensiune ce avea să fie exacerbata în epoca Ceauşescu. Pentru cei care întreţin legenda patriotismului lui Dej, ca să nu mai vorbesc de Ceaus-nostalgici, citez aici o concluzie care ar trebui să fie punctul de pornire al unei atât de necesare dezbateri privind cultura politică a comunismului românesc: “Aceasta a fost destalinizarea la noi: un stalinism mai perfid, mai abject, dar tot atât de sălbatic că cel vechi, cu singura deosebire că e fără Stalin”.

 

Articol publicat și pe Contributors

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.