Lumina stinsă a iluminaţilor

În 2012 am înţeles, pentru totdeauna, că există o diferenţă ireconciliabilă între felul în care-mi imaginez eu c-ar trebui să meargă treburile în România şi ceea ce se întâmplă efectiv…

Din când în când, parcă mai des de la înteţirea campaniei electorale, sunt întrebat de ce nu scriu despre viaţa publică din România. Întrebările au, de regulă, un ton ultimativ, ca şi cum ar fi vorba de-o obligaţie pe care refuz s-o îndeplinesc.

Nu lipsesc nici situaţiile când abordarea e îmbrăcată în aerul dulceag-ademenitor al flateriei: „E nevoie de vocea dumneavoastră”.

Cât de nevoie a fost de „vocea mea” am văzut şi am simţit pe propria piele în cei peste douăzeci de ani cât, săptămână de săptămână, mi-am spus părerea despre ce vedeam în viaţa şi politica din ţară. În 2012 am înţeles, pentru totdeauna, că există o diferenţă ireconciliabilă între felul în care-mi imaginez eu c-ar trebui să meargă treburile în România şi ceea ce se întâmplă efectiv.

Am suficiente alte lucruri de făcut decât să stau cu ochii în ecranul televizorului ori să răscolesc ziare pentru a mă informa despre ce s-a mai petrecut la Guvern, în Parlament ori la sediile partidelor. Îmi ajunge imaginea de ansamblu pe care mi-am format-o, întinsă pe două paliere: la un capăt, un sistem administrativ politic represiv, alcătuit dintr-o birocraţie leneşă, incompetentă, cinică şi hrăpăreaţă, la celălalt – o populaţie lipsită de spirit civic, naivă, servilă, obişnuită să ciugulească plină de recunoştinţă firimiturile scăpate printre ghearele marilor şacali. Drama României e cuprinsă între cuvintele de ordine „Mi se cuvine!” şi „Să mi se dea!”.

Rezultatul anilor în care am propovăduit, cât m-au dus puterile, valorile societăţii deschise, constă în mii de injurii în presă, la televiziuni şi pe internet, în atacuri imunde la persoană, în încercări sălbatice de discreditare profesională, în acuzaţii de slugărnicie, abuzuri şi incompetenţă ce mi s-au adus. O culme comică a reprezentat-o invinuirea de „fascism” şi „neo-nazism”, rostită de un prim-ministru pe atunci în funcţie, astăzi un client nelipsit de pe culoarele Procuraturii.

Oricine tulbură apele în care s-au instalat marii crocodili ahtiaţi după bani şi putere trebuie să se aştepte la represalii şi tentative – nu o dată, reuşite – de eliminare din viaţa publică. Nu-i pomenesc şi pe nebunii care fac din tine o ţintă a exerciţiilor lugubre. Acum câţiva ani, un personaj cunoscut pentru deraierile lui psihice ne-a ars, lui Horia-Roman Patapievici şi mie, fotografiile în Piaţa Operei din Timişoara. Eram astfel asasinaţi, în efigie, pentru îndrăzneala de a fi criticat partidul-căpuşă al României, zmeul cu şapte capete, PSD-ul. Partid care mă mai ameninţase cu moartea şi în 2004. Dezaxatul cu pricina – ale cărui elucubraţii fac deliciul YouTube-ului – nu era însă de capul lui: era flancat de oameni de nădejde ai neocomuniştilor. Că „societatea civilă” n-a avut nicio reacţie, e în firea lucrurilor. După un sfert de veac de neputinţă, ONG-urile au devenit – cu excepţia câtorva, dedicate cauzelor umanitare – nişte instituţii parazitare, al căror unic rol e să ofere o pâine unor angajaţi la fel de ineficace precum cei din sistemul de stat.

După ce ani şi ani ai vorbit în pustiu, sigur că vine un moment când îţi reorganizezi priorităţile. Am scris câteva mii de pagini în care vorbeam – constat acum – despre hău şi neant. Unde sunt „eroii” articolelor mele, de la corifeii FSN-ului din anii ’90, până la escrocii drapaţi în patrioţi, din Vatra Românească? Cine-i mai ştie? Unde e „tribunul” Vadim, al cărui nume supravieţuieşte, eventual, în discuţii penibile despre datorii acumulate şi obiecte de patrimoniu intrate misterios în posesia lui? Unde e Ceontea, unde e Funar? Unde e Emil Constantinescu, preşedintele care a refuzat să facă ruptura de comunism şi securism? Unde sunt intelectualii ce păreau să se exprime în limba democraţiei şi care s-au dovedit, mai ales în ultimii patru ani, a fi pionii otrăviţi ai eternului fesenism care pârjoleşte măruntaiele ţări? În fine, unde e Ion Iliescu? Aţi mai auzit de el în anii din urmă? Strigoiul stalinist, care a programat cu diabolică perversitate subdezvoltarea durabilă a ţării, îşi ronţăie liniştit, nederanjat de vreo şoaptă, pensia în vila din cartierul nomenclaturii bucureştene.

Nu am nici energia, nici răgazul şi nici pofta de a mă repeta atunci când mi se pune întrebarea din primul paragraf al acestui articol. Fiecare zi, fiecare săptămână în care nu m-am ocupat de „problemele României”, ci de literatură îmi apar ca intervale miraculoase. Pierderea de vreme şi, finalmente, de prestigiu a celor care au naivitatea să creadă că „glasul lor contează” nu poate fi compensată. Politicienii sunt o tagmă respingătoare prin definiţie. Dotaţi cu diabolica abilitate de a trăi şi a se îmbogăţi fără a face nimic, ei sunt inventatorii marilor boli care macină omenirea: corupţia şi războaiele.

Tensiunile dintre popoare, ameninţările, atentatele ucigaşe, violenţele sociale şi molimele civilizaţiei îşi au originea în setea de putere a politicienilor. Nu cunosc vreun episod în istorie în care oamenii obişnuiţi să se fi înarmat spontan şi să fi pornit la luptă împotriva semenilor din altă ţară. La originea conflictelor majore se află calcule politicianiste, oarbe confruntări între orgolii bolnave şi lăcomii demenţiale. A fi politician înseamnă, de când lumea, a trăi pe spinarea altuia şi a-l pune, după ce l-ai adus la sapă de lemn, să se încaiere cu indivizi pe care nu i-a văzut niciodată. Însă în loc să se aşeze în faţa armatelor – aşa cum se întâmpla în antichitate şi în Evul Mediu – politicianul se ascunde în subteranele betonate pregătite din vreme.

Aparatul propagandistic domină astăzi întreaga societate românească. Însăşi ideea „presei independente” sună ridicol, de vreme ce posturile de televiziune aparţin unor indivizi cu interese politice, iar canalele publice sunt controlate prin oameni numiţi pe criterii mafiotice. N-am întâlnit, în întreaga istorie a televiziunii subvenţionate de stat, nici măcar un preşedinte care să nu fi beneficiat de sprijinul puterii politicii pe care, la rându-i, a slujit-o obedient. Despre ziare nici nu mai merită să pomenim. După perioada de glorie a primului deceniu postdecembrist, ele au eşuat între marii handicapaţi ai societăţii româneşti. Ziarele supravieţuiesc doar pentru că miliardarii au nevoie de voci prin care să-şi promoveze interesele, să-şi atace oponenţii şi să anihileze opiniile neconvenabile.

M-am convins: în România nu există democraţie şi, mai grav, nici nu cred că e posibilă. Prin democraţie nu înţeleg doar „egalitatea votului” şi celelalte poncife triumfătoare. Prin democraţie înţeleg decenţă, bun-simţ, respect faţă de valoare. Singura diferenţă sesizabilă în plan social e înlocuirea statului abuziv prin patronatul abuziv. Fie că e vorba de întreprinderi mici şi mijlocii ori de „multinaţionale”, văd peste tot triumful seminţei lui Ceauşescu. Dictatura bunului plac, a prostiei fudule, a aroganţei şi, în cel mai bun caz, a ipocriziei, ne-a condamnat, pentru multe decenii de-aici înainte, la subdezvoltare socială, culturală şi politică. Poate doar o dată cu stingerea generaţiei părinţilor noştri, a noastră şi a celor care au astăzi între douăzeci şi patruzeci şi cinci de ani, să apară şansa renaşterii. Până atunci, toate drumurile par sortite să sfârşească într-un deşert al minţii şi al acţiunii.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News