Portret în fărâme

O înțelegere nuanțată a minții lui Molly Bloom trebuie să pornească de la o premisă tehnică banală: solilocviul, forma prin care se adresează ea cititorului, nu e un dialog. Prin urmare, comunicarea nu e urmată de împărtășire, ci de autoreflecție. Pe de altă parte, solilocviul poate fi reacția (tăcută, dar nu lipsită de expresivitate) la stimuli externi. Adică o hârtie de turnesol dotată cu expresivitate artistică.

Molly Bloom reflectă cu fidelitatea unei oglinzi realitatea lumii în care trăiește, de la micro-climatul familial la instituțiile publice, la moravurile, prejudecățile și psihologia contemporanilor. Radar involuntar, plasat la intersecția mai multor culoare de comunicare socială, ea „tezaurizează” o cantitate enormă de informații. Dacă James Joyce chiar a luat în serios afirmația că Dublinul ar putea fi refăcut, în caz de catastrofă, pe baza datelor din Ulysses, e clar că Molly reprezintă un instrument ultra-performant în reconstituirea aerului moral și social al vremii.

Cine este Molly Bloom? Deși nesistematice și lacunare, datele despre ea nu lipsesc din roman. Neobișnuită e doar dispunerea lor: pe parcursul a aproape șapte sute de pagini ale lui Ulysses, informațiile privitoare la existența ei provin, aleatoriu și inconsistent, dintr-o multitudine de surse: vocea și gândurile soțului ei, Leopold, dialogurile bărbaților și femeilor care au cunoscut-o, din proiecția oniric-grotescă a unei entități neidentificabile, care descrie o noapte dintr-o casă de toleranță aflată în cartierul de bordeluri – Nighttown – al Dublinului. Dacă romanul s-ar fi oprit după al șaptesprezecelea episod, Ithaca, Molly Bloom ar fi rămas un personaj de fundal, a cărui existență se datora exclusiv respectării structurii odiseice a cărții. Printr-o mișcare radicală, James Joyce a decis să răstoarne clepsidra epică: finalul cărții îi este dedicat în exclusivitate, oferindu-i șansa de a-și face auzită vocea. Și, odată cu ea, transcrierea celor mai îndrăznețe, nesăbuite, prostești, extravagante, smintite, iraționale, delirante, caraghioase, burlești, pompoase, imprudente, obscene, lirice, încântătoare, nostalgice, fastuoase, sublime gânduri din mintea unei femei surprinse vreodată de literatură.

• Citiţi şi: Romanul adulterului

Titulatura capitolului „Penelope” n-a figurat explicit (cum n-a figurat nici aceea a celorlalte episoade) în corpul romanului decât de la ediția „critică și sinoptică” din 1984, datorată lui Hans Walter Gabler. Episodul e scris, în cea mai mare parte a lui, în vara lui 1921. În volumul al doilea al corespondenței lui James Joyce, editată în 1966 de către Richard Ellmann, figurează și trei scrisori ale Norei Barnacle, soția lui, adresate autorului. Prima, din 12 septembrie 1904, se încheie cu cuvintele „iartă-mă că scriu în grabă” / „excuse writing in haste” și seamănă izbitor cu textul secțiunii Penelope: e un șir de cuvinte fără punctuație și fără majuscule (cu excepția lui „Jim” și a pronumelui personal „I”), scrise cu același aer de precipitare și dezinteres pentru sistematica expunerii gândurilor pe care le descoperim și în monologul lui Molly.

Că n-a fost vorba de o simplă întâmplare, o dovedesc și epistolele din 16 septembrie și 26 septembrie, același an, 1904, în care nu mai e invocată scuza grabei. Și totuși, scrierea e identică. Concluzia e inevitabilă: acesta era felul obișnuit al Norei de a scrie: direct, dezarticulat, nesocotind regulile gramaticale, interesată doar să comunice, într-un flux neîntrerupt, ceea ce dorea să comunice. E dincolo de orice dubiu că acestea au fost scânteile care au dat naștere stilului acut individualizat al monologului interior al eroinei ficționale. Într-o primă fază, Joyce mersese chiar mai departe: voia să compună întregul capitol sub forma unor scrisori ale lui Molly Bloom. Autorul intenționa să încheie romanul printr-un final deschis, adresându-se cititorului abstract – sau poate eternității ori nemuririi.

• Citiţi şi: Mircea Mihăieş: „Dacă, după ce-mi va lectura cartea, un singur cititor va fi interesat de «Ulysses», mi-am atins scopul”

Prima referire a numelui Penelope atașat capitolului final datează din luna septembrie 1920. Atunci, Joyce a întocmit pentru John Quinn, avocatul lui american și un admirabil mecena, tabloul sinoptic al capitolelor romanului. În februarie 1921, într-o discuție cu Frank Budgen, își expunea propria viziune asupra segmentului final al cărții în termeni categorici: „Ultimul cuvânt (omenesc, prea omenesc) îi aparține Penelopei. E contrasemnul indispensabil al pașaportului lui Bloom pentru eternitate. Mă refer la ultimul capitol, Penelope”. Episodul a fost încheiat în decembrie 1921. Scriindu-i lui Harriet Weaver Shaw, marea „ocrotitoare” a lui și a familiei sale, Joyce avansează ideea circularității capitolului, construit în așa fel încât să nu existe nici început, nici sfârșit și nici parte mediană. Perspectiva devălmășiei e dublată de aceea a „preumanului”. Joyce înțelege prin acest lucru „portretizarea pământului”, care e, prin definiție, pre-uman, și „probabil, chiar post-uman.”

S-au păstrat doar puține dintre însemnările lui Joyce referitoare la redactarea capitolului Penelope. Ele au existat, potrivit mărturiei lui Frank Budgen, și încă din abundență, sub formă de carnețele ori foi de hârtie disparate. N-au supraviețuit decât o serie de însemnări ce cuprind cuvinte și expresii notate de Joyce în conversațiile cu amicii sau în timpul plimbărilor. Ele se află la British Museum și la Lockwood Memorial Library a Universității Buffalo. Una dintre paginile păstrate, numită de Phillip F. Herring „Penelope 3”, conține schița unei hărți a Gibraltarului, locul nașterii lui Marion (Molly) Tweedy, devenită prin căsătorie Bloom. E demn de subliniat că toate paginile acestea au înscris în susul paginii titlul capitolului, „Penelope”. O dovadă că el a funcționat în mintea lui Joyce drept titlu de lucru, menit să stabilească locul textului în structura generală a romanului.

• Citiţi şi: Bloomsday

Cum ciornele ultimelor capitole ale lui Ulysses n-au supraviețuit, e aproape imposibil de identificat care au fost adăugirile ulterioare și cum a decurs procesul creator propriu-zis. Studiind „stadiile compoziției” lui Penelope, James Van Dyck Card ia drept reper așa-numitul „manuscris Rosenbach” al romanului. Acesta era transcrierea integrală, „de mână”, a cărții, făcută de Joyce pentru John Quinn. După ce îl achiziționase pe o sumă bună, Quinn i l-a vândut colecționarului A.S.W. Rosenbach. „Transcriere integrală” nu e, totuși, cuvântul potrivit pentru manuscris, deoarece el se încheie cu segmentul al șaptelea din Penelope, ultimele cuvinte fiind „O but then what am I going to do about him though”. Or, textul tipărit conține și un al optulea fragment, de aproximativ zece pagini, unul dintre cele mai frumoase literar, dominat de un lirism cuceritor, și încheiat într-o notă intensă de armonie mitologic-poetică. Prin urmare, atunci când trimitea textul olograf în America, Joyce comitea o fraudă.

Vitalitatea nemaiîntâlnită a eroinei, redată în ultimul episod al cărții într-o formulă de-un radical experimentalism, a contribuit la celebritatea romanului mai mult decât toate celelalte capitole la un loc. Multe dintre exemplarele ediției princeps a lui Ulysses, vândute astăzi la prețuri exorsbitante, par a fi fost deschise doar acolo unde întruparea modernistă a Penelopei face și desface pânza jocurilor erotice. Cartea de față e construită sub forma unui evantai multicolor. Nu există, așadar, o axă în jurul căreia se învârt elementele componente. Acestea, douăsprezece la număr, se deschid treptat, reprezentând segmente ce corespund temei sau perspectivei abordate. Un al treisprezecelea segment, capitolul final al cărții, constituie „linia întărită” a întregului, interfața demersului exegetic pe care necesitățile construcției cu valențe epice a cărții le-a ținut ascunse. Imaginea completă este vizibilă doar la final, când evantaiul e complet deschis, lăsând să se vadă multicolorul desen.

• Citiţi şi: Molly Bloom: dorinţa şi masca

Ulysses a apărut în 1922, în plină dominație culturală a modernismului. El descrie o zi, 16 iunie, din viața câtorva personaje din Dublinul anului 1904. Scriitorul ilustrează tema de largă răspândire în epocă a degradării vechilor mituri în lumea modernă. Prin contrast cu modelele originare, cultura și civilizația secolului al XX-lea sunt marcate de răsturnarea violentă a valorilor. În Ulysses, refacere în cheie modernistă a Odiseei lui Homer, inversarea termenilor e totală. Ceea ce era eroic, nobil, înalt se metamorfozează în opusul lor. Curajosul, abilul, ingeniosul, atrăgătorul și inteligentul rege al Itacăi, Odiseu, se dovedește, în varianta lui joyceană, un individ aproape invizibil: tern, cu o poziție socială neclară, poltron, laș, navigând în derivă pe străzile unui oraș dominat de ură de sine și paralizat de lipsa proiectelor existențiale viabile și de aspirațiile tulburi ale unei istorii megalomane.

După aceeași logică, Penelopa lui Joyce a pierdut atributele care-au nemurit-o pe eroina lui Homer. Molly Bloom nu are nimic regal în comportament. E o femeie – aparent fără însușiri remarcabile și ea – ce locuiește într-un Dublin înecat în ridicol istoric, dominat de mărunte aspirații ce vizează supraviețuirea, și nu atingerea idealurilor înalte. La aedul grec, Penelopa era simbolul nevestei credincioase, al reginei ce înțelege să-și asume cu demnitate îndatoririle ce-i revin, și cărora li se supune cu o aristocratică austeritate. Molly Bloom, dimpotrivă, urzește nesfârșite planuri de a-și înșela bărbatul, nemulțumită de felul în care acesta își înțelegea (sau mai precis: ignora) îndatoririle maritale. Noblețea Penelopei se traduce, la Molly Bloom, printr-o facondă menită să risipească orice iluzie referitoare la capacitatea vechilor mituri de a norma viața în „brava lume nouă” a modernității. Respingând masca fidelității maritale, Molly Bloom deschide larg porțile eliberării sexuale și, deodată cu acestea, ale dezinhibării morale.

(Fragment din volumul O noapte cu Molly Bloom, în pregătire la Editura Polirom)

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News