Pentru adormit copiii „pe sistem PC”

PC-ul pe care îl regăsiți în titlul acestui scurtissim eseu nu vine de la „personal computer”, ci de la „politically corectnes”; deci, de la corectitudine politică. „Pe sistem PC” este, între altele, modalitatea deosebit de ingenioasă prin care un autor american – cu mai mulți ani în urmă, atunci când tarele acestei catastrofe pentru umanism și pentru umanitate, care este corectitudinea politică, nu erau încă atât de strident vizibile – a reușit, sarcastic, pedagogic, captivant, să reformuleze câteva dintre marile basme ale omenirii.

Le avem și în românește; mai corect spus, le avem din nou și în românește, pentru că volumul la care face trimitere cronica de față a mai fost (acum aproape 15 ani) publicat la noi. De fiecare dată la editura Humanitas; mai întâi, în 2005, într-o colecție care, cred, ne lipsește foarte mult astăzi, „Râsul lumii”, sub tutela lui Radu Paraschivescu. Cartea se cheamă Povești corecte politic de adormit copiii, iar autorul ei este James Finn Garner. În privința „casetei tehnice” a acestei apariții editoriale mai este, poate, de spus că la originea cărții (re)apărute la noi la Humanitas stau de fapt, în limba engleză, trei mici volume – Politically Correct Bedtime Stories, Once Upon A More Enlightened Time și Politically Correct Holiday Stories; primul dintre aceste volume având vânzări de peste 2,5 milioane de exemplare –, toate trei legate, desigur, de o „producție” spectaculoasă de ironie la adresa corectitudinii politice.

Cum sună, așadar, în limbajul corect politic, poveștile din această carte? Iată, „ciupitativ”, ca să spunem așa, ce ton are cea care deschide (și o face în haine de gală) acest volum: anume, Scufiţa Roşie. Știm – nu-i așa? – despre această poveste, măcar așa, în mare, cum e ea „în original”, nealterată de directivele noilor comisari de inspirație sovietică ai gândirii, așa cum sunt militanții PC (tentația primă a fost să folosesc termenul de „milițienii PC” și nu știu dacă ar fi fost neapărat un exces…).  Însă, în registrul PC, Scufiţa Roşie e – cum altfel? – „o tânără persoană”. Nu o fetiță, pentru că, știm de la catehismul PC, că e mai „indicat” să ne referim la gen cu prudență și că sexul (acela din buletin, nu altul anume!) e sau ar fi mai bine să fie o chestiune de „opțiune culturală”. Așadar, „tânara persoană” care este Scufița Roșie, într-o zi (într-o bună zi…), rugată de mama ei, acceptă să ducă bunicuţei un coş „cu fructe proaspete şi apă minerală” – fructe eco, bunînţeles! Cronicarul are, în legătură cu aceasta, o mică mirare – ea se referă la prezența „apei minerale” –, dar pesemne că data la care a fost (re)scrisă această poveste explică această inedecvare corect-politică; acum 15-20 de ani nu se făceau diferențe atât de radicale între apa plată și apa cu bule. Să trecem, prin urmare, mai departe. „Tânara persoană” acceptă, deci, această sarcină, nu pentru că ar fi „o treabă de femeie”, ci, desigur, fiindcă în felul acesta, dând curs unui impuls generos, „îşi stimulează dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la comunitate”.

Scufiţa, pardon, „tânăra persoană” ia coşul şi intră în pădure – un prim pas, nu-i așa, pentru a-și „dezvolta sentimentul de apartenență la comunitate”. Nu se teme de ceea ce spun unii oameni că ar însemna această padure; nu ar avea cum, de vreme ce are „suficientă încredere în sine şi în sexualitatea ei crescândă” şi nici nu e deloc dispusă să cedeze unor clişee de sorginte, poate, freudiană.

Intră în pădure şi dă, normal, ca în povestea clasică, peste lupul cel fioros şi viclean. Cînd e acostată de acest fioros & curios animal, „tânăra persoană” dezvăluie, cu încredere în sine la purtător, scopul şi durata vizitei în pădure: ea spune că se află în trecere și că duce cu sine câteva „snackuri sănătoase” (neapărat sănătoase!) pentru bunicuţa ei – o bunicuță „care, cu siguranţă, este absolut capabilă să-şi poarte singură de grijă ca orice adult ajuns la maturitate”.

Când lupul îşi face datoria şi o anunţă pe Scufiţă că pădurea nu e chiar cel mai sigur loc pentru fetițele care se plimbă singure– de fapt, ştim acum cu toții, „pe tânăra persoană” –, fetiţa care duce snack-urile sănătoase îl acuză, prompt și sigură pe sine, pe acesta că emite o „remarcă sexistă extrem de jignitoare”. Dar, întrucât lupul este, în aprecierea Scufiţei, un „marginal” – el e o ființă care trăieşte singură, ascunsă, aproape în izolare – întrucât remarca sa este, nu-i aşa, una a cuiva „proscris de societate”, remarca sexistă este de pus în paranteză. Şi atunci, normal, „tânăra persoană” merge mai departe.

James Finn Garner, „Povești corecte politic de adormit copiii”, editura Humanitas, 2019

La fel face şi lupul – merge mai departe, dar altfel decât Scufiţa. Pentru că este un proscris, aceasta presupune şi un avantaj – anume, se poate mai uşor dezbăra de „clişeele înrobitoare, tributare modului de gândire tipic occiental, liniar”. Prin urmare, găseşte o scurtătură. Ajunge mai repede la casa bunicii, o haleşte – ceea ce este în perfect acord şi perfect valabil – deci, niciun comentariu în plus pe tema aceasta! – cu statutul său de carnivor. Sătul şi dezinhibat, rupând cu o întreagă tradiţie, care separă drastic masculinul de feminin, ia cămaşa de noapte a bunicuţei şi se bagă, val-vârtej, în pat.

Acolo, în pat adică, la orizontală cum ar veni (ce concept demodat şi opusul acestuia – „verticala”! ) – îl găseşte tânăra persoană care s-a arătat, cu încredere mare în sine, dispusă să livreze cîteva snack-uri fără sodiu şi fără grăsime – „ca expresie a respectului față de rolul tău de matriarhat înțelept și preocupat de binele celorlalți”.

Urmează dialogul despre nas, gură, urechi – unul la finalul căruia, lupul, exasperat de viziunea critică a Scufiţei, îi răspunde – riscant pentru un „centrist”, dar perfect scuzabil pentru un marginal cum e el! – că e mulţumit cu sine, de ceea ce este şi de cine este. Scurt pe doi! Şi dă să sară pe tânăra persoană ca să o devoreze, în perfect acord cu sine, nu pentru altceva (deci, să nu suprainterpretăm!).

Faţă cu un asemenea gest, Scufiţa Roşie dă să ţipe; nu pentru că se teme, ci cumva din datorie, mai ales pentru că lupul cel marginal „îi invadase spaţiul personal”. Se întâmplă însă ca prin zonă să fie nu, nu un pădurar, ci un „tehnician de combustibil lemnos”. Dacă vi se pare că e totuna, atunci să avem pardon! Pădurar sună marginal, rasist! Prin urmare, prin zonă trece un „tehnician de combustil lemnos”. Unul care, intrigat de comportamentul neadecvat al lupului, dă să îl neutralizeze pe acesta. Doar că, spre supriza sa, Scuţia Roşia – tânara persoană, de fapt – are replica la ea şi îl pune imediat la punct de băgăreţul tehnician de combustil lemnos. E prea savuroasă ca să nu fie redată in extenso:

„Auzi, să dai buzna aici ca un om de Neanderthal, agitându-ţi arma şi lăsând-o să te exprime!, exclamă Scufiţa. Obsedatule! Specimenule! Cum îndrăzneşti să presupui că o femeie nu e în stare să-şi regleze singură conturile cu lupul, fără a fi nevoie de intervenţia unui bărbat?!”

Cum se termină povestea? Se termină în aceeaşi notă PC. Nu e reproduc aici – puţină curiozitate în plus nu cred că strică.

Să mai spunem că, alături de ”Scufița Roșie”, autorul ne mai regalează – aceasta, desigur, dacă menținem la îndemână rezerve serioase de umor – și cu următoarele povești, mai toate faimoase, toate rescrise pe unul dintre calapodurile posibile PC, unele cu titlu ușor schimbat, așa cum se poate constata: Hainele noi ale împăratului, Cei trei purceluși, Rumpelstilskin, Cei trei țapi Gruff codependenți, Sălățica, Cenușăreasa, Albă-ca-zăpada, Puiu mic, Prințul broscoi, Jack și vrejul de fasole, Cântărețul din Hamelin, Hansel și Gretel, Greierele și furnicul, Prințesa și bobul de mazăre, Micuța entitate sereniană, Țestosul și iepurele, Motanul încălțat, Persoana adormită de o frumusețe peste medie, Șoricelul urban și șoricelul periferic, În ajun de solstițiu, Frosty, creatura de zăpadă, Spărgătorul de nuci, Rudolf, renul hiperdezvoltat nazal, Colind de Crăciun.

În fine: luate în serios și citite cu mare atenție, aceste povești „de adormit copiii” îl pot ține cât se poate de treaz pe cititorul potențial. Mai mult chiar: îi pot face, cum se spune, „părul-măciucă”, pentru că, deși se părea că, la un moment dat, e mult  de râs, modalitățile PC (ironizate și, deopotrivă, puse la lucru și în acest volum) de a rescrie replici, povești, cărți, realități  au produs, deja, numeroase monstruozități. Ceea ce e, în fond, teribil de grav, de îngrijorător. Dincolo de aceasta, așa cum ne îndeamnă, subtil, și cartea de față, poate că este încă de pariat pe râs – pe un râs și un umor care pot fi, în cele din urmă, salvatoare.

Articol publicat şi în revista Ramuri şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News