O carte: argument şi apologie


Fără să ne fi propus dinadins, discuţiile cu Ilie Stepan au captat atmosfera, aspiraţiile, tonul şi sensibilitatea unei epoci care, încet-încet, se estompează. Deşi n-am putut evita referinţele la prezentul imediat, miza noastră s-a cantonat asupra a ceea ce rămâne – sau are şanse să rămână.

 

Am încheiat de curând o carte-interviu cu Ilie Stepan. Ea va apărea la Editura Polirom, în colecţia „Egografii” – după ce echipa lui Silviu Lupescu mi-a dat impresia că a lăsat deoparte proiecte editoriale mai importante doar pentru a-i îngădui să fie lansată la cel mai important Târg de carte al toamnei, „Gaudeamus”. Le mulţumesc plin de recunoştinţă, aşa cum îi mulţumesc şi lui Pavel Vereş, care s-a achitat admirabil de misiunea de a da volumului o haină vizuală sărbătorească.

Fragmentele pe care le-am publicat din dialogul nostru, în România literară, „Apostrof” şi „Orizont”, mi-au întărit convingerea că, din punct de vedere publicistic, nu am greşit stârnindu-l pe Ilie Stepan să deschidă larg ferestrele confesiunilor, amintirilor şi dezvăluirilor.

În Timişoara, Ilie este o legendă vie, ba chiar un exponat de patrimoniu. În enclava noastră multietnică şi deschisă spre valorile occidentale, e de la sine înţeles ca un artist de o asemenea talie să se bucure de toate onorurile – inclusiv cel de cetăţean de onoare al urbei. Şi nu doar pentru excelenţa creaţiei sale artistice: Ilie Stepan e şi un exemplu de implicare civică. A fost primul artist care a urcat în balconul Operei din Timişoara pentru a cânta mulţimii, în zilele lui decembrie 1989, când Ceauşescu era încă la putere. A iniţiat şi a organizat mai multe concerte cu scop caritabil şi umanitar – cel mai recent fiind cel din toamna lui 2017, menit să strângă fonduri pentru a înlătura efectele dezastruoasei furtuni care a lovit oraşul în luna septembrie a aceluiaşi an. Ilie a reuşit să mobilizeze un număr impresionant de trupe de muzică rock timişorene, de la clasicii Phoenix, până la muzicieni de paisprezece ani. Compozitor, ghitarist, conducător de trupe folk-rock-blues, muzician complex, implicat de-a lungul vremii în mari proiecte artistice, Ilie Stepan este, dincolo de orice alt epitet, un personaj. Ne cunoaştem de multe decenii şi decizia de a explora evenimentele care i-au jalonat existenţa şi creaţia îşi au, pentru mine, originea în admiraţia durabilă pe care i-o port. Un artist de talia lui Ilie Stepan merită să fie cunoscut şi dincolo de ipostazele publice menţionate, ca lider al formaţiei PRO Musica, protagonist al grupului-fusion Stepan Project şi maestru de ceremonii al Stepan Project Blues Foundation. Am încercat de câteva ori, chiar în paginile României literare, să-i desenez profilul. Cred însă că adevăratul său portret se decupează în discuţiile pe care le-am purtat în mai şi iunie 2018.

L-am reîntâlnit afabil, concentrat, plin de vervă, serios, jucăuş, precis, sentimental, ferm, delicat, decis să scoată la lumină cât mai multe din amănuntele care i-au marcat viaţa. Cuvintele lui s-au înşirat fără ezitare într-un discurs al rememorării şi al afirmării unor valori, alcătuind un dosar de existenţă pe cât de captivant, pe atât de impresionant.

Cartea care a rezultat a devenit, fără să ne propunem în mod explicit, nu doar biografia unui personaj, ci şi portretul unei epoci. Farmecul irezistibil al lui Ilie Stepan provine din combinaţia de directeţe şi eleganţă, de fervoare şi un fel, nemaiîntâlnit de mine, de naivitate. Îi spun „naivitate” în absenţa unui cuvânt mai potrivit, deşi cred că este vorba de bună-credinţă şi onoare, valori ce nu par să mai existe în lumea în care trăim. Ilie Stepan evită cu infinită precauţie capcanele depresiei – boala necruţătoare a civilizaţiei noastre. Îi contrapune, pe tot parcursul dialogului nostru, o luciditate imparabilă, fruct al experienţei de viaţă, dar şi al caracterului şi educaţiei. Modestia şi orgoliul se află, în cazul lui, într-un balans diafan şi primejdios totodată, dându-şi întâietate ca într-un cadril executat pe marginea prăpastiei. Artistul ştie cu precizie cine este şi în ce constă valoarea operei sale. Dar nu simte deloc nevoia de a epata, de a etala, nici măcar în atmosfera evident prietenoasă a conversaţiilor noastre, întâietăţile, formulele inedite şi construcţiile de-o indiscutabilă soliditate ale creaţiei sale. Am fost nevoit să insist, să fac apel la strategii jurnalistice pentru a-l aduce în zona analizei şi comparaţiilor.

Ceea ce a rezultat sper să fie, pentru cititor, nu un final de capitol, ci ispita de a reveni, cu un interes proaspăt, la muzica lui Ilie Stepan şi a companionilor săi, minunaţii artişti care i-au stat alături în lungii ani de frământare şi luptă, dar şi de frumuseţe. Cartea intitulată Şapte zile, plus una este, cum spuneam, rezultatul discuţiilor pe care le-am purtat în vara timpurie a lui 2018 – o zi în luna mai şi şase în iunie. Întâmplător sau nu, cele şapte „şedinţe” au rotunjit un parcurs existenţial dens, plin de evenimente care ţin, în egală măsură, de spaţiul intim şi de cel exterior. Se poate, desigur, specula pe marginea simbolisticii, atât de ample, a cifrei şapte. Ilie Stepan este, el însuşi, un iubitor şi căutător de simboluri. Prin titlul cărţii, am dorit doar să sugerăm un anumit tip de coerenţă şi, totodată, deschidere, asociată cifrei menţionate. Chiar fără să ne fi propus dinadins, discuţiile noastre au captat atmosfera, aspiraţiile, tonul şi sensibilitatea unei epoci care, încet-încet, se estompează. Deşi n-am putut evita referinţele la prezentul imediat, miza noastră s-a cantonat asupra a ceea ce rămâne – sau are şanse să rămână. În vâltoarea prezentului, replicile au, în anumite pagini, un asumat aer de inactualitate.

Nu-mi dau, totuşi, seama cum vor fi citite rândurile care urmează. Ştiu doar cum le-am perceput eu în intervalul în care am fost privilegiat să stau faţă în faţă cu Ilie Stepan, să-i pun întrebări, să scormonesc în cotloane pe care, cu siguranţă, nu le-a mai vizitat nici el de multă vreme. Şi, de câteva ori, în chestiuni referitoare la societatea românească actuală, mi-am permis chiar să fiu polemic. Nădăjduiesc că a rezultat o carte vie, din care să nu lipsească ceea ce mi s-a impus mie pe tot parcursul comunicării noastre: seducţia frumosului şi a adevărului, învăluite în ceaţa acrişor-nostalgică a întâmplărilor retrăite cu exuberanţă şi candoare auto-ironică. Textele reprezintă şi dovada că această carte nu s-a născut, vorba unui clasic, „din goluri”, ci dintr-un constant şi pasionat exerciţiu de admiraţie ce se întinde pe parcursul a peste patru decenii. În centrul ei se află figura unificatoare a lui Ilie Stepan, un muzician pentru care reflecţia asupra realităţii constituie o pasiune şi o îndatorire morală.

Aş adăuga în completarea celor de mai sus un mic text pe care l-am scris în anul 2000 pentru albumul Undeva în Europa… „S-ar cuveni, poate, să evoc întâmplări pline de haz sau măcar de miez, cu Ilie Stepan. Ar fi destule. Dar, mai ales, ar fi seriozitatea lui calmă, «deschisă la ambele capete», gata să debordeze într-un zâmbet sau, dimpotrivă, într-o negare vehementă, actoriceşte jucată. Ca toţi cei – puţini, de altfel – conştienţi de valoarea lor, Ilie e îngăduitor cu paranoia celorlalţi. Un surâs înţelegător, tot mai accentuat cu vremea, îmi evocă figura de aer a unui druid celt. Muzica lui din ultimul timp îmi confirmă intuiţia: un sunet pur, căutând primordialitatea, căldura unui sentiment religios reavăn, de început de lume, iese din norma curentă a rock-ului, a folk-ului, a pop-ului. Ilie Stepan al mileniului al III-lea e un mistic aplecat spre origini, spre Sudul fremătând de filozofia cu ecouri ezoterice a Stagiritului, dar şi de discursul lichid, în eternă transformare, al lui Heraclit din Efes, cel numit Obscurul. Printr-un paradox greu de acceptat, discern în sunetele sale tremoloul viking al marelui Yngwee, încordarea plină de speranţă a nopţii polare, aşteptând să se topească în soarele mediteranean. Fuziune, fusion, iată cuvântul ce-l descrie, cred, cel mai bine pe Ilie Stepan al ceţurilor nordice, dar şi al sunetelor cu corn răvăşit venind dintr-un tărâm «balcan, peninsular», cum ar spune Ion Barbu, dar visând în secret la tăcearea albastră a Nordului. Nastratin hieratic al acestei lumi neterminate, rătăcind ca într-un poem mistic al lui William Butler Yeats, în căutarea «zorilor şi a unui capăt de lumânare», Ilie Stepan a transformat puritatea sunetelor într-o materie palpabilă, într-un gard viu, pe pantă lină de deal, prin care trece, cutremurându-se, drogul sublim din visul unui Zeu. Poate că versurile invocatului Yeats surprind cel mai bine tensiunea pe care, ca nimeni altul, Ilie Stepan a ştiut s-o pună în sunetele unui Banat metafizic, «la mijloc de rău şi bun», real şi imaginar, asemeni unei realităţi luminoase în interiorul unui vis cu ochii deschişi:

A young man in the dark am I,

But a wild old man in the light,

That can make a cat laugh, or

Can touch by mother wit

Things hid in their marrow-bones

From time long passed away,

Hid from all these warty lads

That by their bodies lay.

Daybreak and a candle-end.”

 

Articol publicat şi în România Literară.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.