Naipaul şi locurile prinse etern în propria facere şi desfacere, fără scop sau direcţie. România

Generaţiile de azi nu este clar dacă mai ştiu sau mai vor să ştie ce e cu ele (eventual, ceva vag cu „europenism”). Cât despre ambiţiile istorice ale României (sau pentru România), „buna guvernare” pare – chiar şi aşa precar cum sună – „un pod prea îndepărtat” către care ne târâm, întrerupţi din când în când de „distracţie”, pe fond de Eurovision combinat cu manele.

S. Naipaul comentând Conrad: „Am descoperit astfel cum Conrad, cu zeci de ani înaintea mea, a fost deja peste tot unde eu voiam să ajung. Nu ca cineva devotat unei cauze, dar ca cineva care oferă – precum în Nostromo – o viziune a acelor societăţi doar pe jumătate închegate, neterminate, locuri care în mod neîncetat sunt prinse în propria facere, desfacere şi prefacere, unde nu există de fapt niciun scop sau direcţie şi unde în mod etern ceva inerent în imperativele acţiunii… aduce cu el degradarea morală a ideii ce animă acţiunea”.

Am interpretat asta (exact aşa cum sugestia bibliografică a lui Naipaul indica en passant) ca pe ceva legat de peren neisprăvitele şi turbulentele societăţi Latino Americane.

Recitind însă comentariul, am realizat cu o bruscă strângere de inimă că societatea cu care identitatea şi destinul nostru sunt atât de legate, locul numit România, poate fi la fel de bine unul dintre acele locuri: loc prins în mod neîncetat în propria facere, desfacere şi prefacere, unde nu există de fapt niciun scop sau direcţie şi unde în mod etern “ceva inerent în imperativele acţiunii… aduce cu el degradarea morală a ideii ce animă acţiunea”.

Dacă în ordinea celor de mai sus reciteşti şi alocuţiunea lui Naipaul la decernarea premiului Nobel pentru literatură, strângerea de inimă se transformă în anxietate: An Area of Darkness…

Dar lucrurile nu au fost şi nu vor fi necesarmente aşa. România trecută avea un scop şi o direcţie, iar oamenii aveau – sau erau mereu în căutarea la –  o „idee care animă acţiunea”. Generaţiile din vechime aveau o ambiţie reală în acest sens: identitară şi istorică.

Cele de azi, e adevărat, nu este clar dacă mai ştiu sau mai vor să ştie ce e cu ele (eventual, ceva vag cu „europenism”). Cât despre ambiţiile istorice ale României (sau pentru România), „buna guvernare” pare –chiar şi aşa precar cum sună – „un pod prea îndepărtat” către care ne târâm, întrerupţi din când în când de „distracţie”, pe fond de Eurovizion combinat cu manele.

Dar să repetăm mereu şi mereu: în trecut nu a fost aşa. Dovezile sunt strigătoare la cer, în ciuda efortului de „demitologizare”, trivializare şi distorsionare a istoriei naţionale desfăşurat cu o determinare demnă de o cauză mai bună timp de decenii, ca unic program istoriografic şi ideologic de anvergură naţională. Iar viitorul poate să readucă în prim-plan noi generaţii care să aibă ambiţia sau superbia de a depăşi complexele de inferioritate provincială şi nihilismul impotent. Bărbaţi şi femei care să fie capabili să-i înţeleagă şi să dea mâna peste timp cu cei din vechime, cu o altă înţelegere şi o altă atitudine faţă de ethosul şi imaginaţia istorică a acestora din urmă.

Dar, desigur, viitorul poate fi şi mai rău: România, loc prins în mod neîncetat în propria facere, desfacere şi prefacere, să intre la un moment dat într-un proces implacabil de desfacere. Monoton, linerar, ireversibil… O naţiune transformată într-o populaţie, o populaţie transformată într-un teritoriu şi un teritoriu transformat într-o realitate fantomatică. An Area of Darkness…

Atât de puternică este – atât în prezenţă, cât şi în absenţă – „ideea ce animă acţiunea” şi atât de puternic sunt legate „imperativele acţiunii” de facerea şi desfacerea unei naţiuni, popor sau chiar a unui teritoriu, în devenirea lor istorică…

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News