Inamicii inamicilor publici

Demisia lui Václav Havel din iulie 1992 a închis un capitol – probabil cel mai eroic – din drama eliberării Europei de Est de sub dominația comunistă. A arătat că despărțirea de leninism nu duce în mod necesar la o ordine democratică și că oamenii, supuși timp de decenii îndoctrinării ideologice, au interiorizat forme de agresivitate care nu se vor dispărea așa de ușor.

 

Așa cum a spus-o la acea dată Havel însuși, demisia avea legătură cu larga respingere a valorilor în care credea: civilitate, demnitate, comunicare rațională și încredere. Încă de la începutul anilor ’90, „traiul în adevăr” s-a dovedit a fi la fel de dificil după comunism cum fusese înainte. Întoarcerea sa ca prim președinte al Cehiei, în 1993, a fost o consolare palidă pentru eșecul de a-i convinge pe politicienii cehi și slovaci să mențină federația și să transceandă interesele imediate și adesea meschine.

Această înfrângere simbolică a lui Havel a avut reverberații dincolo de domeniul politicii. A arătat că proiectul unui polis emancipat, așa cum îl formulaseră filosofii societății civile est-europeni, a avut tendința de a exagera puterea normativă, regulatoare și constitutivă a unor astfel de concepte precum societate civilă, dialog sau raționalitate.

În toate societățile post-comuniste, au existat forțe adânc înrădăcinate care au negat și contrazis filosofia universalistă a drepturilor omului. Uneori, ele au luat forma acelor mișcări ale furiei, răzbunării și urii, izbucniri colective de nemulțumire și intoleranță care au adus aminte de mirajele fasciste de masă ale perioadei interbelice. În alte ocazii, ele au fost pur și simplu expresii incipiente ale frustrărilor și umilințelor sociale.

Exploatând fațada democrației de masă, partidele și mișcările populiste au pus în pericol nu doar instituțiile pluraliste ale societăților post-comuniste, ci și pacea continentală. În cuvintele lui Jan Urban, fost președinte al Forului Civic din Cehoslovacia, ruptura federației a afectat, cel puțin până la extinderea spre est a Uniunii Europene, stabilitatea întregii regiuni:

„Semnificația istorică a Cehoslovaciei a fost tocmai supranaționalitatea ei bazată pe principiul loialității cetățenilor față de statul democratic multinațional. Democrația a fost o valoare plasată mai bine ca naționalitatea bazată pe limbă. Statul cehoslovac ar fi trebuit să fie fundamentul unui arc de state naționale. Situată în inima Europei Centrale, o regiune impregnată de limbi și culturi, Cehoslovacia ar fi trebuit să fie puntea de legătură și locul de întâlnire al tuturor”.

Pe fundalul ruinei morale a post-comunismului, având modernele partide liberale într-o fază embrionară, mișcările autoritar-populiste au subminat constant fragilele instituții democratice. Ca martori ai lucidității, intelectualii au fost scoși adesea țapi ispășitori, criticați ca „inamici publici”, „bufoni subversivi” care ar atenta la consensul omogen național.

Exemplele n-au lipsit. Să ne aducem aminte că unul din candidații prezidențiali la alegerile românești din septembrie 1992 a fost Gheorghe Funar, primar al Clujului și campion al fundamentalismului românesc. Agenda lui, recitată turbat la postul național de televiziune, includea interzicerea a tot ceea ce este „ne-românesc” (adică publicațiile independente și critice), limitarea drepturilor educaționale pentru minoritatea maghiară, întărirea zonelor de poliție secretă și armată, interzicerea operațiunilor Fundației Soros în România.

Erau zorii – azi mult prea familiari, din păcate – unei atitudini reacționare anti-democratice vădite. Este adevărat, Funar n-a reușit în 1992, însă discursul lui s-a perpetuat de-a lungul ultimelor trei decenii prin apelul la „cei obidiți”, potențialele victime ale perioadei de tranziție, la cei prost informați, la panicata clasă muncitorească industrială ș.a.m.d.

În multe privințe, retorica lui Funar a fost similară limbajului politic profesat de fostul premier slovac Vladimír Mečiar, cel care a grăbit destrămarea federației. Un foarte combativ fost comunist (fusese, într-adevăr, pugilist amator), Mečiar s-a opus și el, cât se poate de vehement, „coruptelor valori capitaliste”.

Deși exclus din Partidul Comunist imediat după invazia sovietică din august 1968, Mečiar n-a fost niciodată un disident, rămânând atașat valorilor colectiviste. În pofida acuzațiilor de la acea vreme privind o posibilă colaborare a sa cu poliția secretă comunistă, popularitatea lui Mečiar a crescut nestingherită printre slovaci, care au preferat să respingă aceste acuzații drept mașinațiuni politice ale cehilor…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.