Sindromul „Colectiv” sau despre statul român şi neglijenţa sa criminală

Incendiul de la „Matei Balş” nu face decât să dezvăluie, încă o dată, tragic, precaritatea ficţiunii în care alegem să trăim, ca români.

În această ficţiune numită România statul are ca datorie protejarea cetăţenilor săi, iar legea este egală pentru toţi. În această ficţiune numită România meritul, iar nu reţelele clientelare, determină promovarea publică. În această ficţiune numită România opinia publică poate impune, prin forţa sa, schimbarea direcţiei de evoluţie a naţiunii.

Dar această ficţiune este doar o ficţiune, o potemkiniadă dincolo de care se ascunde realitatea pe care o fotografiază tragediile care se succed, cu regularitate matematică. În această realitate sistemul de sănătate public a devenit domeniul peste care stăpâneşte o elită prădătoare a cărei vocaţie este parazitarea bugetului de stat. În această realitate conducerea marilor aşezăminte spitaliceşti devine o moşie peste care tronează, rapace, de treizeci de ani, cei care se opun reformelor şi modernizării. În această realitate complicitatea şi neglijenţa criminală se întâlnesc, sub semnul impunităţii: solidarităţile sunt cu mult prea puternice spre a fi înlăturate.

Dincolo de ficţiune se află realitatea unei Românii în care viaţa umană nu pare să mai aibă vreun preţ, cu excepţia vieţii celor care aparţin castei privilegiaţilor. Doar pentru aceştia din urmă există un viitor, de vreme ce lor şi numai lor le aparţine România. Cât despre ceilalţi, rostul lor este să supună, să plătească taxe şi impozite, aşteptând, cuminţi, boala şi moartea. Între cei care înseamnă ceva şi cei ce nu înseamnă nimic linia de demarcaţie este clară: trasată în comunism, ea durează după treizeci de ani, neschimbată.

Cât despre reforma statului, cea evocată şi niciodată dusă la capăt, ea ar putea însemna atacarea, frontală, a oligarhiei care a luat în stăpânire statul însuşi. Conflictele de interese, nepotismul, lipsa de transparenţă, trucarea licitaţiilor, toate aceastea sunt temeliile puterii grupului care este responsabil pentru transformarea spitalelor din România în crematorii. Rolul inamovibililor din categoria domnului Arafat este acela de a garanta continuitatea acestui sistem.

Sindromul “Colectiv” este numele pe care îl putem da sentimentului de neputinţă cu care am ajuns să contemplăm oroarea. Statul român, specialist doar în inocularea fricii, îşi expune incompetenţa sa criminală în toate ocaziile în care este chemat să intervină. Lipsit de empatie şi cazon în reacţiile sale, rezistând la orice tentativă de înnoire, statul român durează pe aliniamentul în care fost edificat în comunism. El are ca unică raţiune de a fi protejarea privilegiilor celor ce îl conduc. Iată singura sa misiune autentică.

În cele din urmă, sindromul “Colectiv” este şi un semn al urgenţei. Datoria celor care nu cedează resemnării este de a rosti un adevăr al lucidităţii. Din acest adevăr se poate ivi, cândva, viitorul care să nu mai fie cel al privilegiilor: reforma statului este alternativa la această încremenire complice ce naşte tragedii.

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News