Coaliţia social-liberală, fesenismul şi criza politică

Criza politică din România pare să îşi fi aflat încheierea prin realizarea unei coaliţii pe care PNL o excludea, programatic şi ferm, cu un an în urmă. Vechii adversari din alegeri (legaţi prin proiectul USL, în vremea în care parteneriatul Ponta – Antonescu părea unul indestructibil), negociază, spre a construi acea formulă capabilă să ofere stabilitate, dacă nu transparenţă şi speranţă colectivă.

 

Şi totuşi, cum va funcţiona o coaliţie al cărei prim-ministru va proveni, alternativ, din cele două partide politice? Şi care va fi maniera în care potenţialele tensiuni şi conflicte vor fi gestionate? Nimic din toate aceste întrebări nu par să aibă vreo semnificaţie în acest moment.  Programele, viziunile, politicile publice sunt irelevante, în măsura în care ele au însemnat ceva în aceste trei decenii de democraţie. Ceea ce contează este negocierea, brutală şi adesea vulgară, a posturilor, ceea ce contează este consacrarea, directă,a  hegemoniei de partid asupra statului însuşi.

Şi nimic nu ilustrează mai pregnant şi mai dramatic această personalizare în derizoriu a vieţii publice de la noi decât energia cu care  premierul demis îşi apără poziţia de unic candidat al PNL la poziţia de prim-ministru. Căci Florin Cîţu, cel care l-a înlăturat pe Ludovic Orban graţie avantajului strategic al funcţiei sale, este conştient că orice formulă de coabitare instituţională, alăturând  preşedintelui PNL un alt premier liberal, îi va submina poziţia, în mod inevitabil. Încăpăţânarea lui Florin Cîţu este, în acest context  al patologiei noastre publice, cât se poate de raţională. A ceda acum este a admite că propria sa ascensiune a fost rodul unei conjuncturi şi al ingerinţei prezidenţiale.

O astfel de coaliţie, marcată de o asemenea tensiune internă, va fi incapabilă să furnizeze singurul element care o poate legitima: stabilitatea. Un premier ce va fi schimbat între partide, un preşedinte de republică mai degrabă absent, un context al neliniştii şi al anxietăţii colective, incapacitatea de a imagina un scenariu coerent, eliberat de demagogie, o opoziţie eterogenă şi fragilă, iată cum se desenează peisajul nostru, pe termen scurt şi mediu.

Coaliţia social-liberală pe cale de a se naşte nu are altă justificare decât naşterea unui cadru care să permită distribuirea de resurse şi parazitarea bugetului de stat. Complicităţile, iar nu solidarităţile, vor asigura supravieţuirea ei. Durata ei de viaţă este una limitată prin chiar natura acestui aranjament încheiat acum. Mai devreme sau mai târziu PSD va tinde să încerce cucerirea întregii puteri. Atribuirea întregii răspunderi a eşecurilor premierului liberal este alegerea firească din punct de vedere strategic.

PSD are, în raport de competitorii săi, avantajul înrădăcinării istorice. Longevitatea sa este longevitatea unui supravieţuitor. Cei care nutresc iluzii ar merita să privească, lucid, deceniile de postcomunism. Fesenismul este, în cele din urmă, adevăratul învingător. Momentul politic de acum nu este decât un episod din cronica marasmului ce previne apariţia unui alt viitor.

 

Articol publicat şi pe Contributors.

 

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Dan Plesoianu spune:

    Frumos scris, si bine spus. Numai ca nu prea sint de acord cu metoda cintarii prohodului USL2 – pe care prea multi o practica – inainte ca acesta sa fi decedat. Nu stim cit va dura aceasta alianta, USL2, care inca sper ca nu se va forma, si, daca se va forma, atunci sper ca va fi cit mai putin posibil. E bine sa ne ferim totusi de speculatii prea hazardate, in timp si sistem de organizare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.