Complotul birocraților
De ce arată totul atât de prost în lume? De ce-ți lasă omenirea impresia de permanentă iritabilitate, de nevroză generalizată și de violentă exprimare a dezacordurilor? Vremea diplomației a trecut. Au înlocuit-o ciomagul, kalașnikovul și drona. Oamenii nu mai au răbdare, absorbiți de ochiul diabolic al, parcă, iminentei dispariții. În mod clar, moare o lume. Moare civilizația occidentală așa cum am cunoscut-o în ultimele două veacuri.
România nu face excepție, fiind și ea profund afectată de acest mal du siècle pe care-l vezi pretutindeni. Modelul european, extins rapid înspre continentul nord-american, spre Australia și, în formule diminuate, în America de Sud și în Asia, se află într-o criză fără precedent. Și asta pentru că, pentru prima oară în epoca modernă, originile crizei nu sunt economice. În ciuda diverselor Cassandre, care profețesc colapsul economic mondial, se produce și se consumă enorm. Clasa mijlocie a lumii (adică „oamenii fără probleme”) e mai vastă ca oricând, iar mult-huliții milionari și miliardari ai planetei se numără cu sutele de mii.
Ce a împins în prim-plan politica resentimentului, care domină actuala situație internațională? În mod paradoxal, e vorba de convingerea că indivizii și țările nu mai sunt amenințați de pericole de dimensiunile celor Două Războaie Mondiale și de ideologiile asasine, precum comunismul și nazismul. Prin dispariția marilor scelerați, Hitler și Stalin, civilizația occidentală a bagatelizat pericolul apariției unor forțe care să le amenințe prosperitatea și viața. În numele dreptului de a-și susține ideile, clovni de iarmaroc au început să fie considerați vizionari, iar escroci venali s-au bucurat de aura de binefăcători universali.
Marea prăbușire a Occidentului a început – uluitor! – în momentul când avea la picioare totul: o prosperitate fără egal în istorie, siguranța granițelor, libertatea și garanția democrației. Dezintegrarea Uniunii Sovietice, marele adversar ideologic și militar al lumii civilizate, a produs însă un haos din străfundurile căruia au început să apară – și continuă să apară până în ziua de azi – agenții revanșismului anti-occidental. Ca la o comandă, marile realizări ale Vestului au fost contestate și, finalmente, declarate drept orori ce au nenorocit lumea. Două mari personaje istorice, Ronald Reagan și Margaret Thatcher, cei care au pus capăt Războiului Rece printr-o eclatantă victorie asupra Imperiului Răului, sunt etichetați astăzi drept inamici ai propriilor țări. Faimosul discurs al președintelui american, ținut în 8 martie 1983, în care a înfățișat Uniunea Sovietică drept un Imperiu al Răului, a devenit o țintă a batjocurii așa-zișilor „progresiști”. Eticheta îi adună pe obscurantiști, fanatici și fundamentaliști, pe profitorii și stârnitorii de zâzanie în numele secularismului și al falsului egalitarism.
Ca să glumesc puțin, sunt mai degrabă superstițios decât credincios. Dar consider că atacurile împotriva religiei reprezintă agresiuni inacceptabile ce desfigurează ființa umană. În realitate, când spun „atacuri împotriva religiei” comit o fraudă semantică. Furia „progresiștilor”, a seculariștilor, a adepților noului fanatism de inspirație marxistă și de obediență leninistă nu vizează totalitatea religiilor. Ei vor să anuleze – și parțial au reușit – influența creștinismului. N-ai să-i auzi, nici dacă-i arzi cu fierul roșu, spunând vreun cuvânt aspru despre islamism, de pildă. Explicația e simplă: ar risca să plătească scump, poate chiar cu viața, negarea doctrinei lui Mahomed. Născut ca o formă de democrație, creștinismul a dat el însuși semnalul, prin diversele reforme autoimpuse, că poate fi atacat și chiar anulat. Trăirea disperată a clipei, disprețul față de valorile spiritului au devenit obligații pentru omul postmodern, prăbușit în infernul derutei și al precarității morale.
Ronald Reagan a ținut discursul menționat la o adunare a Asociației Naționale a Evangheliștilor, în Orlando, Florida. În stilul lui caracteristic, președintele american și-a presărat cuvântarea cu diverse glume. Iată una dintre ele, care exprimă, in nuce, nivelul de degradare a vieții politice nu doar din Statele Unite, ci din întreaga lume: „La poarta Raiului ajung un preot evanghelist și un politician. După ce se ocupă de formalități, Sfântul Petru îi conduce la locurile pe care le vor ocupa. Ajung mai întâi la o cămăruță modestă, cu un pat, un scaun și o masă, spunând că aceea era pentru preot. Politicianul s-a speriat că lui îi va fi fost rezervat ceva încă mai rău. Nu i-a venit să-și creadă ochilor când Sfântul Petru s-a oprit în fața unui conac opulent, cu peluză, cu mulți servitori, și i-a spus că acesta va fi locul lui de găzduire. Politicianul nu s-a putut abține să comenteze: «Cred că e o greșeală. Cum să-mi dai mie acest conac, iar sfinției sale, o cămăruță întunecată?» Sfântul Petru i-a răspuns: «Uite cum stau lucrurile. Avem mii și mii de preoți în Rai. Tu ești singurul politician care a ajuns vreodată aici.»”
Ronald Reagan știa prea bine cine sunt politicienii și activiștii politici. Dar mai știa că lumea va fi distrusă de birocrați, nu de soldați ori de arme sofisticate. Din acest punct de vedere, el împărtășea opinia lui C.S. Lewis, care vedea pericolul reprezentat de indivizii care-și concep crimele „în birouri curate, acoperite cu covoare, încălzite și bine luminate, oameni liniștiți, cu gulere albe, cu unghiile tăiate și fețele atent bărbierite, care nici măcar nu trebuie să ridice glasul.” Tabloul acesta terifiant e de o stringentă actualitate. Singura nuanță introdusă de ultimele decenii e că birocrații au devenit foarte vocali. S-ar putea spune chiar că se aud doar vocile lor, după ce intelectualii publici, jurnaliștii de mare calibru și artiștii au fost aneantizați – adeseori, cu propria lor complicitate. Pentru Ronald Reagan, pacea putea fi asigurată doar prin tăria forței politice și prin refuzul de a ceda presiunilor sau tertipurilor dușmanilor, adică a celor care „au subordonat cu totul morala intereselor războiului de clasă.”
Câteva decenii mai târziu, am ajuns în exact același punct. Expansiunea ideologică a marxism-leninism-stalinismului a atins cote uluitoare, devenind noua religie a elitei intelectuale occidentale. Reducționismul agresiv, secularismul decerebrat, transformarea urii și a resentimentului în unice arme politice au sluțit chipul cândva armonios al omului. Invazia insului mărunt, a nulității slugarnice și ranchiunoase, a javrei lacome, a prostului cu ifose a mutilat, probabil definitiv, profilul cândva nobil al unei societăți care se ghida după principii. Relele acestea nu sunt, neapărat, invenții ale lumii de azi. Dar ele au ajuns, prin capacitatea de comunicare instantanee asigurată de Internet, să domine autoritar discursul public. Prin crăpăturile democrației s-a strecurat clasa coruptă a politicienilor și demagogilor nerușinați produși de teroarea tehnologică instaurată prin control și dezinformare în masă. Astăzi nu mai există libertăți, așa cum le știm din vechea lume, ci o iluzorie Libertate de a-i distruge pe cei care nu se doresc înregimentați. Singura șansă a intelectualului umanist român de a se impune în străinătate e aceea de a îmbrățișa unicul jargon acceptat, cel de sorginte marxistă, limbajul scabros al corectitudinii politice și al găunosului „multiculturalism” – acesta din urmă fiind o contradicție în termeni: el nu se referă la sporirea elementelor acceptate, ci la excluderea celor neconvenabile noilor centre de putere ideologică.
În acest context, decizia lui Donald Trump de a emite un ordin care să asigure libertatea cuvântului în campusurile universitare americane i-a luat pe nepregătite pe cei care și-au permis, în ultimele decenii, să introducă cenzura. În esență, președintele american condiționează acordarea de fonduri federale (bani publici) de asigurarea condițiilor echitabile de exprimare a oricărei opinii, nu doar ale celor convenabile establishment-ului administrativ-ideologic care conduce cu mâna de fier a corectitudinii politice viața academică. Trump a anunțat încă din februarie că nu va mai acorda sume pentru cercetare acelor universități care nu respectă Primul Amendament al Constituției americane, cel referitor la libertatea cuvântului.
Chestiunea e ceva mai veche: în 2017, o universitate de mare prestigiu, Berkeley, din California, i-a refuzat lui Milo Yiannopoulos, un binecunoscut libertarian anti-feminist și inamic ireductibil al corectitudinii politice (deși este el însuși homosexual) dreptul de a ține o cuvântare în una dintre clădirile universității, unde fusese invitat de grupul studenților republicani. Stângiștii s-au mobilizat imediat și au făcut ceea ce știu ei să facă mai bine: au organizat marșuri de protest violente, au distrus bunuri în valoare de o sută de mii de dolari, au dat foc baricadelor ridicate de poliție. Reacția de bun-simț e următoarea: de ce să dai bani publici pe mâna unor cenzori care-și impun voința cu bâtele și sticlele incendiare? Ce fel de cercetări științifice în favoarea umanității pot desfășura astfel de elemente dominate de bigotism ideologic, de fanatism vindicativ generat de propriile lor limitări, prejudecăți și idiosincrasii?
Triumful Omului Nou, spălat pe creier, care nu suportă nimic în afara dogmelor limbajului de lemn socialist-comunist, e o realitate. Ca unul care mă situez politic la centru, mă plictisesc poncifele stângii și ale extremei stângi, dar nici nu-mi trece prin cap să interzic să le rostească de câte ori vor și unde vor. Ba chiar le doresc să trăiască în lumea „echității și fraternității” pe care vor s-o impună, desigur, pe cheltuiala altuia. Nu am pentru ei decât un mesaj: trăiți-vă ambițiile politice extremiste unde și cât doriți, dar fără noi!
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News