Drumuri spre cărți


De-acum înainte, când voi deplânge dispariția librăriilor, voi vorbi și despre blestemul neputinței de a construi drumuri.

 

După ce mi-a citit recentele articole din România literară, un prieten m-a întrebat: „Toate bune și frumoase, dar de pe ce poziții ataci tu Europa?” Întrebarea e mai… stufoasă decât pare. În primul rând, nu am deloc impresia că spunând anumite adevăruri „ataci” ori devii automat dușmanul celor pe care-i critici. În al doilea rând, cred cu tărie în Europa, mă simt solidar cu valorile ei istorice și culturale. În al treilea, nu există pentru România alternativă la Uniunea Europeană. Binele, atât cât e, de acolo ne vine. Dar e o greșeală condamnabilă să taci atunci când ar trebui să pui degetul pe rană.

E adevărat, ca român, te afli într-o poziție inconfortabilă atunci când te ocupi de chestiunile continentale și planetare. Oricine îți poate replica, după modelul celebrului banc: „Voi vorbiți, cei care…”. Într-adevăr, avem multe bârne în ochi. Am scris despre ele decenii la rând, așa încât mi se pare moral să-mi dau cu părerea și despre molima corectitudinii politice, despre duplicitarismul criminal al clasei politice occidentale, despre ura de sine pe care o detectez în sânul societăților-fanion ale Europei și despre multe alte boli care au un diagnostic precis: declinul unei civilizații.

Sigur că e puțin ridicol să lansezi critici acerbe la adresa Occidentului, când la tine acasă domnește jalea. Un drum făcut recent cu mașina, între Sibiu și Brașov, aproape că m-a îmbolnăvit. Cum n-am mai străbătut țara în automobil de peste un sfert de veac, ceea ce am văzut m-a deprimat. O fi Vestul în declin, dar noi suntem de-a dreptul la pământ. Faptul că trei-patru orașe mai mari mimează occidentalismul nu aduce mult visata primăvară capitalistă. În ciuda mitologiei unui Ardeal ce a făcut demult saltul în Europa, realitatea e alta, cruntă și deprimantă. Sat după sat și județ după județ, nu vezi decât aceleași căsuțe de-o dezolantă sărăcie, aceeași murdărie multi-milenară pe străzi și același aer zăbăuc-deprimat pe chipurile oamenilor.

Să nu dea Domnul să ai vreo necesitate fiziologică, pentru că ai intrat în bucluc! Cele două sau trei ocazii oferite, în 170 de kilometri de drum european, de a te opri la vreun „popas turistic” sunt experiențe-limită. Avantajul de a descoperi WC-ul fără să întrebi pe nimeni – drumul ți-l indică duhoarea pestilențială care te izbește ca un ciomag – e plătit scump. La întoarcere, cu stomacul întors pe dos și cu mirosul fetid îmbibat în haine și în piele, te urci blestemând în mașină, jurând că n-ai să mai cobori până la destinație. Să nu-mi spuneți că am avut eu ghinion și că am nimerit în singurul „loc de odihnă” insalubru. Aceasta e regula. Acesta e nivelul nostru de civilizație și cam aici ni s-au oprit aspirațiile.

Despre calitatea drumurilor nu mai e cazul să vorbesc. După ce ai ieșit de pe sfoara de autostradă ce leagă Timișoara de Sibiu, începe dezastrul. „Leagă” e un fel de a zice, pentru că cei vreo cincizeci de kilometri dintre Margina și Deva te retrimit în zilele de aur ale ceaușismului. Dar măcar atunci eram tânăr și suportam fără suferințele de azi atacul gropilor din drum și perdeaua de praf ce-ți macină plămânii. Prin urmare, poți exclama, triumfător: „Noi nu ne-am prăbușit, ca Vesticii!” Într-adevăr, nu ne-am prăbușit, din simplul motiv că nu ne-am „înălțat” niciodată. În toate satele prin care am trecut se pot turna, „în decor natural”, filme cu acțiunea plasată în veacul al XVIII-lea sau al XIX-lea. Netrebnicia românească, despre care vorbea Noica, a avut grijă să păstrăm intacte locuri și moduri de viață pe care nu le mai găsești în Europa de pe vremea lui Napoleon.

Mi-am propus să părăsesc, totuși, în acest articol, umoarea neagră și limbajul morocănos și să evoc una dintre cele mai plăcute experiențe pe care le-am trăit în această vară. Locul acțiunii: Montolieu, în sudul Franței, departamentul Aude, la o aruncătură de băț de Carcassonne. Adică în ținutul istoric Languedoc, „rebranduit” în ultimele decenii sub denumirea Pays Cathare. Deși are mai puțin de o mie de locuitori (recensământul din 2008 vorbea de 757 rezidenți, iar cel din 2016, de 870), satul se mândrește cu nu mai puțin de optsprezece librării! Ceea ce înseamnă, în medie, o librărie la patruzeci și opt de locuitori. Cum intri în localitate, trecând pe lângă piața centrală, ești întâmpinat de „Librairie Au Temps Jadis”, o clădire solidă, ce instituie, nu numai prin titlu, un aer de nostalgie și măreție. Comparat cu alte sate din Languedoc, Rousillon sau Provence, Montolieu nu iese, ca situare ori stil arhitectonic, cu nimic în evidență. Dar cele optsprezece librării i-au adus nu numai o identitate nobiliară, ci i-au schimbat destinul.

Ca sat al cărții și al artelor, cum se intitulează, istoria locului nu e foarte veche. Ea datează din 1989, când un legător de cărți din Carcassonne, Michel Braibant, a avut inspirația să instituie la Montolieu un „village du livre”, căruia, prin inițiativă locală, i s-a adăugat un „Muzeu al artelor și meseriilor cărții”. Pe lângă activitatea „normală” a librăriilor, anual sunt organizate numeroase evenimente adiacente, cum ar fi „Primăvara cărții”, ori saloane literare și culturale tematice. Numele librăriilor sunt pline de farmec, de la cele predictibile, gen „Librairie du Centre”, sau „Librairie Ancienne”, la cele cu iz poetic: „La Rose des Vents”, „Librairie Ailleurs”, „La Musique des Mots”, „La Lettre Volée”, ori umoristice, „Contes et Gribouilles”, „La Dilettante”, „Tapage”, „L’Anachronique”, „La fabrique aux Cent Idées” etc.

În ton cu mediul ambiant, predomină cărțile vechi și „de ocazie”, ceea ce-ți dă prilejul să cumperi la preț mic tipărituri extraordinare. Cu doar câțiva euro, am intrat în posesia unor bijuterii pe care le citisem cândva copiate la xerox. Nu m-am putut împiedica să visez cum ar fi arătat biografia mea intelectuală, și a multora dintre colegii mei de generație, dacă am fi avut acces la miile de volume care, iată, într-un sat aproape neștiut din sudul Franței, mi se ofereau cu o generozitate nemaiîntâlnită. Am profitat de această adevărată „pleașcă” (vorba lui Toader Paleologu) pentru a-mi umple bagajele, cu gândul la prietenii de acasă. O bună parte dintre ele le-am distribuit deja, spre încântarea destinatarilor. Le-am spus și povestea de rigoare, legată de sat și de ceea ce am văzut în el.

Librarii cu care am apucat să schimb câteva cuvinte ar merita, ei înșiși, portrete ample. Unii erau scufundați în lectură, parcă decupați din timp, și dezinteresați de faptul că oamenii intrau și ieșeau din magazin fără să beneficieze de vreo informație. Alții îți lăsau impresia că știu cu precizia unui robot competent unde se află fiecare carte și cât costă. Unii erau taciturni, alții vorbăreți. De pildă, tânăra frumoasă și zâmbitoare de la „Scriptorium d’Albi”, pe care-o întrebasem de sectorul de istorie și critică literară, mi-a indicat, vag, o etajeră cu vitrină. Când m-am apropiat, am descoperit cu totul alt gen de cărți – între care cele câteva volume de Lévinas pe urma cărora mă trimisese, hărțuindu-mă telefonic, Adriana Babeți.

După ce-ți alungi uimirea, constați că librăriile sunt oarecum specializate. „Le Dillettante” e dedicat aproape în totalitate cărților pentru copii. „Mamézon” e un paradis al benzilor desenate, iar „La Maison-livre” oferă, în afară de cărți, obiecte legate de arta scrisului și un „atelier de scriere”. La „Au Temps Jadis” domină – previzibil – cărțile de istorie, de artă și ezoterism. În anexele librăriei, am descoperit o fabuloasă colecție de reviste și ziare vechi, între care și câteva teancuri cu „Pif”-urile copilăriei mele. Cel care vrea să cunoască Pays Cathare găsește în „La Rose des Vents” cele mai incredibile titluri și hărți, despre tradiția istorică, științifică ori cea botanică.

Am aflat cu acest prilej că Montolieu nu e un unicat în Europa. Există chiar o rețea a „orașelor, cetăților și satelor cărții” organizate la nivelul continentului. Am descoperit o hartă spre aceste adevărate comori ale minții umane. E vorba de douăzeci și două de localități. Le dau numele, pentru a le fi de ajutor eventualilor călători în acele zone: Țara Galilor (Hay-On-Wye), Scoția (două, Wigtown și Dalmellington), Belgia (Redu, Damme), Olanda (Bredevoort), Franța (Becherel, Montolieu, Fontenoy-la-Joûte, Cuisery, La Charité-sur-Loire, Montmorillon), Elveția (Saint-Pierre-de-Clages), Luxemburg (Vianden), Germania (Wünsdorf, Mühlbeck), Italia (Montereggio), Norvegia (Fjiaerland), Suedia (Mellösa), Finlanda (Sysmä), Estonia (Vötikvere), Spania (Valladolid).

Cu excepția Estoniei, o singură țară ex-comunistă se află în această listă. Ceea ce fisurează, cel puțin pentru mine, mitul „salvării prin lectură” care ar fi reprezentat o formă de rezistență la imbecilizarea ideologiei comuniste. Într-adevăr, cărțile te ajută să călătorești, să ieși din spațiul în care ești ținut prizonier. Or, călătoria înseamnă și drumuri. Ceea ce mă aruncă, după această scurtă evadare în paradisul cărților, în realitatea cumplită în care trăim. Așa că, de-acum înainte, când voi deplânge dispariția librăriilor, voi vorbi și despre blestemul neputinței de a construi drumuri.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.