„Cum să fii dictator”, o analiză a comportamentului tiranilor secolului XX


Cultul personalităţii şi propaganda din jurul unora dintre dictatorii secolului trecut, de la Hitler şi Stalin la Mao Zedong şi Kim Ir Sen sau Ceauşescu şi Haile Mariam Mengistu, sunt analizate de istoricul olandez Frank Dikötter într-un volum apărut recent la Polirom, Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX, din care prezentăm un fragment.

 

„Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX”, de Frank Dikötter, în traducerea lui Doru Căstăian, Polirom, 2020

De a lungul întregului secol XX, sute de milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi ovaţioneze dictatorii, ajunşi de multe ori la conducere prin strategii axate în mare măsură pe manipulări şi epurări sîngeroase. Dar, pentru a se menţine la putere, aceştia s-au bazat de obicei pe teroare şi cultul personalităţii, un fenomen aberant ce-şi are locul în însăşi inima tiraniei.

Cum să fii dictator face o analiză detaliată a cultului personalităţii şi propagandei din jurul unora dintre dictatorii secolului trecut, de la Hitler şi Stalin la Mao Zedong şi Kim Ir Sen sau Ceauşescu şi Haile Mariam Mengistu. Pe baza unei ample cercetări arhivistice şi a unui studiu aprofundat, Frank Dikötter schiţează un uimitor portret al dictaturii, evidenţiind modul în care aceşti oameni de stat au reuşit să-şi construiască şi să-şi menţină regimurile, creînd impresia că se bucură de sprijinul maselor.

Frank Dikötter, istoric olandez, este profesor de ştiinţe umaniste la Universitatea din Hong Kong şi senior fellow la Hoover Institution. Înainte de a se muta în Asia, a fost profesor la University of London. A publicat mai multe volume dedicate în special istoriei Chinei, precum Mao’s Great Famine: The History of China’s Most Devastating Catastrophe: 1958-1962 (2010), The Tragedy of Liberation: A History of the Chinese Revolution, 1945-1957 (2013) şi The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976 (2016).

 

Fragment

„Imaginea de conducător aspru şi distant, mereu deasupra criticilor săi, i se potrivea de minune, dar în scurt timp Stalin a început să cultive şi o latură mai umană. Marginalizarea lui Troţki i a creat o imagine dramatică, făcându-l să semene cu paznicul unui leu în cuşcă. De cum a ajuns în străinătate, Troţki s-a străduit să pară mai leninist decât Stalin. A început să publice Buletinul opoziţiei, folosindu se de informaţiile de culise pe care le avea pentru a scoate la iveală disensiunile din sânul conducerii partidului. În autobiografia sa intitulată Viaţa mea, publicată în rusă şi în engleză în 1930, îl descrie pe Stalin ca fiind un personaj mediocru, invidios şi duplicitar, ale cărui intrigi subversive au dus la trădarea revoluţiei. Troţki a reprodus Testamentul lui Lenin: «Stalin este grosolan, neloial şi capabil să facă abuz de puterea care derivă din aparatul de partid. Stalin ar trebui înlăturat pentru a evita scindarea». Stalin crease termenul «troţkism», iar acum Troţki, la rândul său, populariza noţiunea de «stalinism».

Cu un an înainte, cu ocazia împlinirii vârstei de cincizeci de ani, Avel Enukidze, colegul de origine georgiană al conducătorului, scosese în evidenţă latura umană a acestuia, reunind câteva elemente ale mitului lui Stalin. Stalin era fiu de cizmar, fusese un elev precoce şi talentat, dar şi un tânăr rebel, fiind eliminat de la seminarul teologic. Nu era câtuşi de puţin înfumurat. Era un om foarte popular, care avea darul de a explica chestiuni complicate pe înţelesul muncitorilor, care îi spuneau, cu simpatie, «Soso». Nu a ezitat niciodată să apere bolşevismul şi s a dedicat trup şi suflet revoluţiei. «Stalin va rămâne acelaşi până la sfârşitul vieţii sale», spunea Enukidze.

Stalin nu era doar liderul partidului. Era şi şeful de facto al Internaţionalei Comuniste, sau Comintern, fiind astfel conducătorul revoluţiei proletarilor de pretutindeni. Spre deosebire de Troţki, acesta a rămas, atât în ţară, cât şi peste hotare, o personalitate misterioasă, distantă. În noiembrie 1930, Stalin l-a invitat pe Eugene Lyons, corespondentul United Press, să vorbescă faţă în faţă în biroul său. Lyons, un simpatizant comunist care lucrase în biroul TASS (agenţia de ştiri rusă) de la New York, fusese atent selectat dintre zecile de reporteri de la Moscova. Stalin l-a întâmpinat la uşă. I-a zâmbit, dar timiditatea l-a dezarmat pe corespondent. Mustaţa aspră, spunea Lyons, îi dădea chipului întunecat un aspect prietenos, chiar inofensiv. Totul era de o simplitate desăvârşită, de la felul relaxat de a se comporta până la sobrietatea hainelor şi aspectul spartan al biroului, coridoarele liniştite, îngrijite ale Comitetului Central. Stalin asculta. Era îngândurat. «Sunteţi dictator?», l-a întrebat într un final Lyons. «Nu, nu sunt», i-a răspuns Stalin cu blândeţe, explicându-i că în cadrul partidului deciziile se iau în comun şi că nu este posibil ca o singură persoană să dea dispoziţii. «Îmi place omul acesta», jubila Lyons la ieşire. «Stalin râde!», spunea un articol servil aprobat de Stalin însuşi, apărut pe prima pagină a ziarelor importante din toată lumea, «sfâşiind vălul de mister» care îl înconjura pe conducătorul ursuz de la Kremlin.”

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.