Emil cel fără-de-linişte
Emil cel fără-de țară, Emil cel fără-de-linişte, Emil cel bolnav de insomnie şi de Weltschmerz. A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central european intelectual român (dar şi francez) al veacului XX. A trăit o existenţă sub zodia utopiei, a dilemelor identitare şi a nevrozelor politice.
Născut la Răşinari, în Imperiul Austro-Ungar, pe 8 aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini, un rebel imposibil de domolit. Adetestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică îngheţată, s-a îndoit de toate, precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos şi adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreț înfrigurat. A pendulat ad infinitum între rugăciune şi anatemă.
A fost îndrăgostit de neant, se simțea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu împotriva şi mereu dezrădăcinat – Emil cel fără-de țară, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit), Emil, auto-surghiunitul. A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Două genii ale marginalităţii. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenți de urgente obligații decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.
Cred că o cheie pentru înţelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan, în 1934 în care îi compară pe André Malraux şi Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stângii antifasciste şi pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universităţii din Freiburg, numit de regimul nazist. Discursurile revoluţionare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolşevismului. Observă Nizan că în opera lui Malraux, ca şi în aceea a lui Heidegger, şi aş spune şi în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de spaimă, de disperare, de refuzul masificarii, de “iremediabila solitudine ce caracterizează condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de foştii săi colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre şi Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop şi care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani, îngreţoşat de atâtea infamii, abdicări şi trădări.
Lui Nizan, aşadar, Malraux îi amintea de “acel mare gânditor şi filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca şi pentru Malraux, esența vieţii umane se află în angoasă şi disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa şi disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală „Cum te poți sustrage angoasei şi morții?”, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală şi necondiționată a național-socialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acțiune, în orice fel de acțiune, forța pentru a o depăşi ori măcar pentru a o putea ignora. Acțiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării şi angoasei… Ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (textul lui Nizan a apărut în Literaturnaia Gazeta, înaintea sosirii lui Malraux în URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, André Malraux: A Biography, New York: Fromm Internaţional Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă, cu porniri inflamat-justiţiare, despre aceste destine intelectuale să mediteze la cuvintele lui Nizan…
Spre deosebire de un Georg Lukács care a rămas până în ultima clipă fidel pariului său bolşevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a înţeles că a greşit. Şi-a asumat ceea ce Marta Petreu numeşte “trecutul deocheat”. A expiat. Recomand dialogul ei din 2009 cu H.-R. Patapievici în emisiunea acestuia Înapoi la argument. TVR Cultural l-a postat pe Youtube recent.
Cioran a făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Şi-a purtat crucea cu demnitate, a agonizat, a pătimit, a sublimat supliciul în acele “silogisme ale amărăciunii” în absența cărora lumea noastră ar fi definitiv absurdă şi insuportabil de mohorâtă. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi refulat al unei eterne neputințe, dar şi al unei veşnice obligații de a găsi sens acestei lumi.
Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămâne Histoire et utopie. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de năluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Această carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-aş lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie. Împreună cu Précis de décomposition din care aleg aici un citat de maximă intensitate morală: „Que l’homme perde să faculté d’indifférence: îl devient assasssin virtuel; qu’il transforme son idée en dieu: les conséquences en sont incalculables. On ne tue qu’au nom d’un dieu ou de ses contrefaçons. Les époques de ferveur excellent en exploits sanguinaires: Ste Thérese ne pouvait qu’etre contemporaire des autodafés, et Luther du massacre des paysans… Le diable parait bien pale auprès de celui qui dispose d’une vérité, de sa vérité. Les vrais criminels sont ceux qui établissent une orthodoxie sur le plan religieux ou politique, qui distinguent entre le fidèle et le schismatique. Lorsqu’on se refuse à admettre le caractère interchangeable des idées, le sang coule…”
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Era cam greu pe atunci să fii sub 30 de ani și să nu fii ori comunist, ori fascist -nazist -militarist. Puține spirite au avut privilegiul de a păstra rezerva interioară, de a fi sceptici, critici. Și tocmai pentru raritatea asta, exemplul acestor oameni trebuie cunoscut și popularizat. Probabil că cei care au ” rupt-o” cel mai ușor cu comunismul au fost acei simpatizanți care s-au născut în țări democratice,care deși au cunoscut convulsiile sociale ale Marii Depresiuni, n-au deviat spre totalitarism de tip bolșevic sau fascisto-nazist-militarist.. Urmăresc o pagină pe Facebook , despre voluntarii americani combatanți pentru Republica Spaniolă, în batalionul „Abraham Lincoln” . Printre ei, mulți originari din Europa Centrală și Estică , mulți cu părinți evrei imigranți din Rusia pogromurilor țariste. Dar și mulți cu figuri și nume tipic anglo-saxone, sindicaliști, proletari, pentru care problema se punea în modul cel mai democratic cu putință: ” Mergem să apărăm guvernul spaniol ales democratic și liber, împotriva unei lovituri de stat militare, în spatele căreia se găsesc dreapta politică în alianță cu capi ai Bisericii care își vâră nasul în treburile statului..”
Da!