Close-up: François Truffaut


Sursă foto: Cinemagia

Îndrăgostirea de Truffaut este îndrăgostirea de cinematograful însuşi şi de puterea sa miraculoasă: în energia sa se amestecă graţia, melancolia, privirea vizionară şi arta de a spune poveşti care durează. Critic de film şi renovator al filmului, Truffaut înseamnă, ca parte a “noului val”, despărţirea, definitivă, de academismul sterp al montărilor insipide.

 

I se datorează lui Truffaut un exerciţiu unic în istoria artei pe care a apărat-o şi a ilustrat-o. Biografia întinsă pe aproape două decenii a lui Antoine Doinel este omagiul închinat nu doar unei părţi din viaţa sa, ci şi complexităţii de arclechin infatigabil descoperite în geniul actoricesc al lui Jean- Pierre Léaud. În fiecare dintre segmentele acestui ciclu romanesc, viziunea lui Truffaut sfidează locurile comune şi aduce înspre cinematograf polifonia mitică a literaturii. Şi cine ar putea uita, vreodată, cadrul de final din Les 400 cents coups, cu a sa încremenire enigmatică, sau dragostea stranie şi balzaciană care îi uneşte pe Doinel şi pe muza sa (o rafinat-ironică Delphine Seyrig )? Antoine Doinel este expresia imaginaţiei de scriitor a lui Truffaut: textul său se încarcă de complexitatea nuanţelor şi de nespusul tăcerilor din paginile albe.

Dragostea a fost, pentru Truffaut, unul dintre semnele himerice pe care le-a urmărit, până la capăt, înţelegând, că, dincolo de vraja ei, se află o teribilă suferinţă şi tentaţia morţii. Şi poate că de aceea, în economia operei sale, pasiunea deţine un loc central, căci în jurul ei se organizează o întreagă filosofie a sentimentelor. Există, la Truffaut, o dragoste care devoră şi care distruge, o dragoste care îi încadrează opera, pornind de la La peau douce  şi încheindu-se cu tragica La femme d’â côté. Există şi o dragoste care se înscrie în caruselul de clipe al vieţii, spre a aluneca în abis, precum în cadrele din Jules et Jim. Există o dragoste care răneşte şi care atrage în infern pe cel care nu îi pot rezista, ca în Sirena de pe Mississipi, după cum aceeaşi dragoste poate hrăni răzbunarea ce atinge intensitatea mitului antic, precum în La mariée était en noir. Există şi dragostea ce se învecinează cu nebunia, ca în emoţionanta istorie a lui Adele H. Există, în cele din urmă, dragostea ce, îmblânzită de tandreţe şi de ironie galantă, învinge oroarea istoriei, ca în Ultimul metro.

Claviatura lui Truffaut a fost una impresionantă prin capacitatea ei de a trezi tonurile de emoţie stilistică. În La nuit américaine, filmul în film devine ocazia de a elogia filmul însuşi. În L’enfant sauvage,rigoarea antropologică se suprapune peste vitalitatea poetică. În La chambre verte, sobrietatea tragică a regizorului se întâlneşte cu severitatea dramatică a actorului Truffaut, în această evocare a umbrelor Marelui Război.

Truffaut întră în legenda cinematografului pe care l-a iubit, fără ezitare şi cu pasiune adolescentină. Substanţa sa de luminoasă generozitate a inspirat pe cei care, asemenea lui Steven Spielberg, au învăţat să viseze visând visele sale: prezenţa lui Truffaut în epopeea întâlnirii cu cei de dincolo de stele este semnul acestei vitalităţi. Îndrăgostirea de Truffaut nu poate trece, niciodată: asemeni literaturii, cinematograful său devine parte din propria noastră materie intimă a reveriei.

 

Articol apărut şi pe LaPunkt.ro.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.