„Bizantinii”, un volum care reașează Bizanțul în centrul tradiției istorice a Europe
Averil Cameron. Sursă foto: Polirom
Bizantinii. Stat, religie și viață cotidiană în Imperiul Bizantin este cel mai recent volum al lui Averil Cameron, profesor de istorie la University of Oxford, publicat la Polirom. O carte care reașează Bizanțul în centrul tradiției istorice a Europei. Publicăm mai jos un fragment din acest volum, care va fi disponibil și în ediție digital.
„Bizantinii. Stat, religie și viață cotidiană în Imperiul Bizantin”, de Averil Cameron, Polirom, 2020, colecția „Historia”, traducere de Sebastian Laurenţiu Nazâru şi Iulian Moga.
Considerat în general un succesor al lumii clasice, Imperiul Bizantin ține de prim-planul istoriei Europei, fiind și punctul de întâlnire dintre creștini și musulmani, de la primii arabi islamici din secolul al VI-lea până la turcii otomani din secolul al XV-lea. În lunga sa istorie, întinderea și contururile Imperiului Bizantin au trecut prin multe schimbări, iar lumea plurivalentă din perioada sa de final era foarte diferită de cea a Imperiului Roman de Răsărit la momentul întemeierii Constantinopolului, în secolul al IV-lea. Tensiunea dintre schimbare și continuitate în societatea bizantină, tranziția de la lumea antică spre cea medievală și rolul Bizanțului în istoria cruciadelor sunt câteva dintre temele explorate în acest volum, evidențiind influența Imperiului Bizantin în Balcanii, bazinul mediteraneean și Orientul Mijlociu de astăzi.
„Bizantinii lui Averil Cameron marchează o bine-venită îndepărtare de majoritatea încercărilor anterioare de a caracteriza civilizația bizantină. Cartea se axează direct pe locuitorii Imperiului Bizantin, pe imaginea lor despre ei înșiși și cultura lor, precum și pe modul în care acestea s-au schimbat în timp. Rezultatul este o prezentare remarcabil de clară a bizantinilor, volumul contribuind semnificativ la o reașezare a Bizanțului în centrul tradiției istorice a Europei”, spune Timothy E. Gregory.
Averil Cameron, profesor de istorie la University of Oxford, specializat în istoria bizantină şi a Antichităţii târzii, este director al Oxford Centre for Byzantine Research şi preşedinte al Society for the Promotion of Byzantine Studies. Dintre lucrările pe care le-a publicat se numără Byzantine Matters (2014), Arguing it Out: Discussion in Twelfth Century Byzantium (2016), Dialogues and Debates from Late Antiquity to Late Byzantium (2017) şi Byzantine Christianity: A Very Brief History (2017).
Fragment
„Statul bizantin a moştenit de la Imperiul Roman târziu nu numai un sistem de guvernare birocratică, ci şi un sistem complex de impozitare. Orice calcul al cifrelor efective este riscant, dată fiind absenţa unor date concrete, dar este limpede că cea mai mare parte a veniturilor obţinute din taxe, în afară de costul întreţinerii împăratului şi a curţii, a oraşului Constantinopol şi al finanţării administraţiei imperiale, era alocată întreţinerii armatei şi sistemului defensiv. În secolele V VI, Anastasius (491 518) şi Iustinian (527 565) au alocat o bună parte din aceste resurse edificiilor şi fortificaţiilor în întregul imperiu. Principalul impozit în Imperiul Roman târziu şi în cel Bizantin timpuriu era cel funciar, calculat atât în funcţie de suprafaţa proprietăţii, cât şi de mâna de lucru, ca să simplificăm un subiect foarte complex, calculele fiind făcute la centru şi plăţile fiind atât în numerar, cât şi în natură sau sub formă de muncă, proporţia dintre plata în bani şi cea în natură variind de a lungul timpului. Din aceste venituri ale statului era întreţinută o armată plătită numeroasă, despre care istoricul Agathias, la sfârşitul secolului al VI lea, ne oferă o cifră oficială de 645.000 de soldaţi pentru întregul imperiu şi o cifră reală de 150.000 pentru armata orientală în timpul domniei lui Iustinian. Bizantinii au creat câteva tratate despre arta războiului, iar tactica adaptabilă a cavaleriei este evidenţiată în Strategikon, o lucrare scrisă la sfârşitul secolului al VI lea şi atribuită împăratului Mauricius (582 602).
Atât sistemul de impozitare, cât şi cel militar s au modificat inevitabil în veacul al VII lea, după invaziile arabe. Conform perspectivei tradiţionale, bazată pe opiniile lui George Ostrogorsky, Heraclius a avut iniţiativa creării sistemului «themelor», arii geografice ale căror comandanţi (strategoi) aveau responsabilitatea de a mobiliza soldaţi. Primele patru theme, datând de la sfârşitul veacului al VII lea, au fost Anatolikon, Thrakesion, Opsikion şi Armeniakon, dar numărul acestora a crescut mai târziu, în special când unităţi mai mici au fost create spre a se obţine un control central mai mare, şi sistemul dezvoltat este descris într un tratat despre theme comandat de Constantin al VII lea Porfirogenetul în secolul al X lea. Deşi detaliile rămân foarte neclare, noile reglementări însemnau că recrutarea în armată era descentralizată şi s a creat o nouă clasă de soldaţi care aveau obligaţia serviciului militar. Ostrogorsky a considerat acest fapt o reformă economică şi militară fundamentală, legată de afirmarea unei ţărănimi libere şi de alocarea unor proprietăţi funciare, aşa numitele stratiotika ktemata, în schimbul serviciului militar ereditar. Totuşi, această perspectivă se bazează în mare măsură pe un document cunoscut drept Nomos georgikos, «legea agrară», care nu justifică interpretarea şi datarea care îi sunt atribuite, iar dovezi juridice despre existenţa stratiotika ktemata nu apar mai devreme de secolul al X lea.”
