Pandemia, stările excepţionale şi condiţia libertăţii

Şi dacă pandemia pe care o traversăm marchează sfârşitul lumii din care venim, marcând debutul unui alt regim politic şi juridic? Iată întrebarea pe care devine imposibil să o evităm, pe măsură ce intervalul de existenţă al acestei crize sanitare se extinde.

 

O altă disciplină a vieţii, creată şi impusă de state prin măsurile lor, este pe cale să se nască. Iar această nouă normalitate presupune, invariabil, apelul la stări excepţionale, la delegarea legiferării către puterea executivă şi la creşterea capacităţii de a îngrădi exerciţiul unor drepturi şi libertăţi. Ca niciodată în epoca de după lichidarea totalitarismelor, individul este confruntat cu această perspectivă a autorităţii ilimitate şi atotputernice.

Refuzul politicii prudenţei, a lucidităţii şi a responsabilităţii asumate conştient a subminat garanţiile constituţionale pe care democraţia se sprijină. Politica fricii şi a înspăimântării nu mai acceptă check and balances şi nu mai admite interogaţia şi scepticismul. În acest climat ce se hrăneşte din iraţionalitate şi din evocarea constantă a bolii şi morţii, calmul  este privit ca suspect. Domnia legii, cu ale sale mecanisme instituţionale,  pare desuetă.

Stările excepţionale şi delegarea legislativă sunt instrumente ce, utilizate îndelungat şi în absenţa unei cenzuri credibile din partea puterii judecătoreşti şi a curţilor constituţionale, erodează  ireversibil fundamentele ordinii democratice. Puterea executivă devine arbitru şi jucător, ea nemaifiind  obligată să respecte regulile prudenţei constituţionale.

Lecţia postbelică a democraţiilor occidentale pare uitată, acum. Este necesar să nu renunţăm la acel criteriu al proporţionalităţii: măsurile de  restrângere a exerciţiului drepturilor trebuie gândite astfel încât ele să  răspundă pericolelor invocate în adoptarea lor. Fără această proporţionalitate, restrângerile riscă să afecteze, dramatic, drepturile şi libertăţile însele. Libertatea este ameninţată, juridic, graţie acestui mecanism.

Cât despre stările excepţionale (prelungite în atâtea societăţi fără ca  extinderea lor să mai fie socotită ca neliniştitoare politic), ele introduc în viaţa societăţilor arbitrariul permanent. Stările excepţionale întăresc statul în conştiinţa atotputerniciei sale şi-i reduc pe cetăţeni la condiţia de supuşi. Iată una dintre temele de reflecţie pe care politica prudenţei este chemată să le reintroducă în conversaţia publică.

Statul-salvator, cel care recurge la discursul înfricoşării, nu este statul atent îngrădit la care visau Părinţii Fondatori americani. El este, din ce în ce mai mult, dominator şi despotic, pregătit să invadeze domenii care îi erau interzise, până de curând.

Venerarea oarbă a puterii statului şi abandonarea oricărei rezerve critice sunt inseparabile de sensibilitatea politică pe care s-a fondat totalitarismul.  Dincolo de criză, dincolo de pandemie, este important să reafirmăm câteva adevăruri elementare. Menirea statului nu este aceea de a organiza fericirea, ci de a veghea, atent şi eficace, la îndeplinirea atribuţiilor sale limitate. Politica prudenţei, atentă la dialog şi la liberul-arbitru, este alternativa la generalizarea fricii. Drepturile şi libertăţile nu sunt concesii ale statului, ci parte din patrimoniul natural al oamenilor.

Încercările prin care trecem nu ne pot face să uităm condiţia noastră definitorie, aceea a libertăţii. Contractul dintre stat şi cetăţean îşi are clauzele sale: guvernarea trebuie să fie bazată pe consimţământ şi pe domnia legii, iar nu pe arbitrar. Responsabilitatea celor ce se simt liberi este temelia solidă  pe care nu o putem  abandona, niciodată. Alternativa este  despotismul, cu a sa ordine de cazarmă entuziastă.

 

Articol apărut și în Contributors.

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Dan Plesoianu spune:

    Acest articol face parte dintr-o serie mai lunga de articole pe aceeasi tema, cu care insisteti sa ne convingeti… Din pacate, pandemia nu a fost programata (foarte probabil – sint unii care nu sint de acord), pentru ca nu este clar daca cineva iese in avantaj din aceasta poveste. Asadar, mai fiecare tara a actionat impotriva pandemiei cam cum a crezut, si cam toate au facut-o, se vede acuma, in mod asemanator. Deci, dupa cele spuse de dvs., oricum am da-o, tot nu este bine… Vorba mottoului d-lui Plesu: nici asa, nici alminteri.
    Eu cred ca este deja clar modul de actionare pentru viitorul apropiat, care actiune va duce si la revenirea la legalitatea zilnica: trebuie obligata toata populati sa se vaccineze, cu cele mai bune vaccinuri la indemina in prezent, si de-abia dupa finalizarea acestei actiuni ar exista posibilitatea sa se iasa din diferitele stari de alerta sau urgenta. Vaccinarea este, crd, inca cvasi-obligatorie pentru copii mici, pentru multiple boli infectioase (nu stiu cum este acuma, dar parca pe vremea comunismului trebuia aratat un certificat de vaccinare completa a copilului la inscrierea in clasa intii. de ce nu ar fi obligatorie si vaccinarea antiCovid, care, dupa cum s-a vazut deja, pe milioane de persoane vaccinate, nu produce decese, si aproape deloc efecte secundare?!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.