András Forgách: „Tragedia părinților mei a fost că, din convingerile lor profund comuniste, au devenit servitori orbi ai unui sistem opresiv”

Sursă foto: NullaHatEgy

Anul acesta a fost tradusă în România o carte care, în Ungaria, a redeschis dezbaterile despre rolul statului polițienesc, despre efectele devastatoare pe care implicarea acestuia în viețile oamenilor le are asupra conștiințelor, mutilându-le: Dosarele mamei mele, scrisă de András Forgách, după ce, la 30 de ani de la căderea comunismului, descoperise că a fost informatoare a regimului Kádár.

L-am invitat pe András Forgách – considerat una dintre cele mai influente figuri ale lumii culturale maghiare contemporan – la un dialog despre dosarul de colaborator al mamei sale și ceea ce a simțit citindu-l, dar și despre colaborarea tatălui său cu regimul comunist maghiar, despre militantismul lor și cauza acestuia, despre ce presupuneau actele de disidență pe care ei, copiii, fiii soților Forgách, le făceau înainte de 89, dar și despre despre rămânerea unei părți a fostei nomenclaturi maghiare în structurile de putere post-89, la fel ca în România, despre gestionarea de către putere a dosarelor fostei Securități, unde din nou sunt puncte comune cu ceea ce s-a întâmplat în România post-decembristă. După acest episod care i-a relevat adevăruri dureroase despre părinții săi, pe care îi vede victime ale istoriei, András Forgách se declară însă recunoscător că a putut trece prin acest catharsis.

 

„Nu mă bucur că s-a întâmplat, dar mă bucur că știu că s-a întâmplat”

CV András Forgách

Născut în 1952, András Forgách, este profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta, este una dintre cele mai influente figuri din lumea culturală maghiară contemporană.

A publicat două romane bine primite de public (Aki nincs, 1999, și Zehuze, 2007) și mai multe volume de eseuri și unul de teatru. În română i-a apărut volumul Dosarele mamei mele (Pnadoram M, 2021).

Este, de asemenea, autorul mai multor scenarii de film și traducător în limba maghiară al unor piese aparținând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ș.a.

Pentru creația sa literară, András Forgách a fost recompensat cu distincții de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs și Premiul Milán Füst.

(Sursă CV: Editura Pandora M)

Domnule Forgách, aţi descoperit colaborarea mamei dumneavoastră, ca informatoare a regimului Kádár, la trei decenii de la căderea comunismului. Înainte de a vi se spune că numele său a fost identificat într-un dosar al fostei Securităţi, nu a existat niciun indiciu care să vă facă să bănuiţi măcar această legătură?

Nu. Nimic. Au existat unii oameni care l-au menționat clar pe tatăl meu într-un astfel de context înainte. El era un jurnalist bine cunoscut și, de asemenea, un traducător cunoscut, dar  pentru că era un comunist dogmatic, era gata să-i denunțe pe unii dintre colegii săi șefilor de partid, așa că au existat tot felul de zvonuri despre el, dar nu în contextual unei legături profesionale, în serviciul Guvernului, însă nu aș fi crezut oricum. De ce ar avea nevoie serviciul secret comunist de un membru de partid deschis, loial, care să nu se învârtă printre disidenți sau dușmani ai regimului? Ce fel de informații speciale ar fi putut fi obținute de la astfel de oameni, pe care aceștia să nu le ofere voluntar? Erau deja elemente de bază utile ale sistemului. Apoi, non-comuniștii erau de obicei destul de atenți în conversațiile cu astfel de oameni. Ce fel de alte informații ar fi putut oferi?

Nu au făcut niciodată un secret din afilierile lor. De ce să fi fost exploatați de două ori? Am citit câteva din scrisorile tatălui meu pe care le-a scris despre discuții de la locul de muncă, dar erau întotdeauna discuții între comuniști și membri ai partidului. Admit că nu era ceva de admirat, dar scrisorile sale de novice, în anii 45, erau nervoase, înțesate în mod isteric de o teamă existențială de nu a-și pierde slujba și există o mare diferență între a arăta cu degetul către anumite persoane, pentru opiniile lor ușor deviante, și trimiterea sistematică sau înmânarea unor rapoarte către oficialii de legătură, ca informator. Acesta poate fi o zonă gri între cele două tipuri de activități, dar este din aceeași zonă și nu-l scutește pe tatăl meu de vina pentru eșecul său legat de păstrarea integrității personale. Tragedia părinților mei a fost, în ciuda culturii lor sofisticate, a inteligenței lor, că, din convingerile lor profunde comuniste, au devenit servitori orbi ai unui sistem opresiv. Această activitate a fost pentru ei pur și simplu prelungirea activității revoluționare, ei fiind membri ai organizațiilor ilegale din Palestina, în timpul războiului. Erau idealiști și făcuseră alegeri proaste pe baza idealismului lor, renunțând încet, dar sigur la restul libertății lor personale. Este o imagine tragică pentru mine.

 

Ce sentimente v-au încercat în timp ce aţi citit dosarul de informator al mamei dumneavoastră?

Trebuie clarificat pentru cititori că părinții mei erau folosiți în primul rând în Serviciul Extern, sarcinile lor erau legate de cele mai multe ori de călătorii în străinătate; ei nu dădeau informații intenționat despre prietenii sau familia lor, poate neintenționat, sau în legătură cu chestiuni externe, erau un fel de așa-ziși „spioni”, deși la o scară redusă. Dacă au existat informări despre mine sau despre prieteni sau membri ai familiei ori despre un fel de activitate interioară, acestea au fost întotdeauna legate de o însărcinare „străină” și reprezentau un produs secundar accidental. Această mică rectificare este importantă pentru înțelegerea acțiunilor lor, pentru că ei nu s-au considerat niciodată informatori tipici. Ofițerul de caz „plin de tact” al mamei mele s-a gândit chiar să nu o informeze în mod explicit cu privire la promovarea ei ulterioară la statutul de „colaborator secret”, pentru că ei știau foarte bine că oamenilor nu le place, de obicei, să fie desemnați colaboratori secreți. Ceea ce știa ea era că, în armonie cu viziunile sale asupra lumii, ajuta la un soi destructurare a politicii externe maghiare cu informații utile (sau inutile) despre Israel. Poate chiar s-a considerat uneori o spioană. Măruntă, dar totuși, o spioană și nu o informatoare, care reprezenta întotdeauna o categorie degradantă. Și acest lucru este important de subliniat, chiar dacă știm astăzi că nu existau delimitări stricte între utilizarea unui agent pe teren propriu sau într-o țară străină – așa cum s-a întâmplat și în cazul mamei mele, și este descris în cartea mea. Nu s-au ferit să exploateze oameni care, în mod conștient sau fără voie, din convingeri pe care le-au numit patriotice sau pur și simplu pentru că au fost șantajați, au devenit colegii lor de muncă. Mama fost exploatată, așa cum a fost exploatat oricine altcineva.

Oricum, citirea dosarelor mamei mele a fost într-adevăr un periplu cumplit, un soi de coșmar, o sarcină dificilă, a fost ca înotul într-o materie întunecată, umedă, vâscoasă, a fost ca o a doua naștere, grea, luptându-mă să ies din întuneric spre lumină. Dar unele dintre piesele puzzle-ului familiei s-au potrivit în cele din urmă la locul lor: și acest lucru a fost, de asemenea, satisfăcător nu numai pentru scriitor, ci și pentru fiul mereu curios. De multe ori am regretat, înainte de a găsi aceste dosare, că nu le-am pus părinților mei, la timpul potrivit, o mie de întrebări, iar acum această curiozitate insațiabilă a fost parțial satisfăcută. Așa cum spuneam: nu mă bucur că s-a întâmplat, dar mă bucur că știu că s-a întâmplat

 

„O mare parte din nomenclatura serviciului secret și-a păstrat locul și în așa-numitele guverne conservatoare”

Cum aţi reuşit să aveţi acces la dosar în condiţiile în care, şi în momentul de faţă – înţeleg – în Ungaria sunt secretizate până în 2060 o serie de astfel de documente interne?

Cu puțin ajutor din interior, deși în prezent nu este atât de dificil să obții o legitimație de cercetător, mai ales când interesul societății în ansamblu scade. Se pot obține majoritatea documentelor, cu doar câteva lipsuri în ele.

Problema cea mai mare este că o cantitate incredibilă de materiale zace încă undeva, în beciuri, risipită peste tot, fără să se știe ce este în ea. Există unii cercetători chiar sârguincioși și talentați la Arhivă, care fac o muncă valoroasă, dar într-adevăr nu există suficient personal pentru a gestiona o cantitate atât de mare de material. Partidele politice au avut grijă să nu aloce suficienți bani pentru această muncă – asta ca să nu mai vorbim despre faptul că este împrăștiată în diferite locuri, birouri, instituții și este, de asemenea, discreditată, coruptă și manipulată de partidele politice care au „curățat” dosarele oamenilor lor de îndată ce au putut pune mâna pe ele. Multe chestiuni sunt încă păstrate secrete în țara mea, nu doar unele dintre aceste dosare. Ca să ne imaginăm dimensiunea reală a acestui fenomen, una dintre primele decizii ale actualului Guvern, în 2010, a fost anularea oricăror procese-verbale care ar fi fost utile din punct de vedere istoric, ulterior, ședințelor Cabinetului. Acesta a fost unul dintre primele mici trucuri scoase din joben de domnul Orbán.

 

De împiedicarea accesului la dosarele fostei Securităţi s-a lovit şi România, până spre finalul anilor 90. La noi explicaţia a fost că, după Revoluţia din 1989, eşaloanele doi şi trei ale fostei nomenclaturi, ale fostei Securităţi puseseră mâna pe putere, blocând astfel lustraţia şi accesul la dosare. În Ungaria s-a ajuns la o astfel de situaţie din motive similare?

Proporțiile au fost diferite. Regimul Kadar era o dictatură.

 

Și în România am avut sistem totalitar.

Dar sistemul din țara dvs. semăna mai mult cu sistemul est-german. Desigur, o mare parte din nomenclatura serviciului secret și-a păstrat locul chiar și în așa-numitele guverne „conservatoare”. În acest sens rolul cel mai important a fost jucat de partidele parlamentare de ambele părți, cu mica excepție a unui singur partid, acum dispăruții Democrați Independenți, dar aceștia nu aveau puterea de a rupe acest cerc vicios.

 

„Poveștile lor secrete ale părinților mei sunt profund împletite”

De ce doar „Dosarele mamei…”, nu şi ale tatălui, de la care mama dumneavoastră, Bruria Forgách, a preluat postura de informator al AVO?

Ideea este că trei dosare ale tatălui meu s-au pierdut și nu au reapărut încă, deși unele fragmente din acestea se regăsesc ici și colo. Pentru că întregul material nu este digitalizat, ceea ce se poate găsi depinde foarte mult de persoana de la Arhivă care mă ajută. Bineînțeles că au făcut mai multe copii ale tuturor documentelor, dar din pur noroc unele pagini importante din dosarul tatălui meu au ieșit la iveală datorită unui cunoscut cercetător, care nici măcar nu știa că este vorba despre tatăl meu, pentru că nu putea citi decât numele de cod.

Există o diferență între prima ediție a cărții mele și cea de-a doua ediție în care, cu capitolul de la Londra, am schițat un portret al domnului Pápai, tatăl meu ca agent. A trebuit să lipesc fragmentele cât de bine am putut. Încă sper că dosarele sale vor apărea cândva. Au apărut câteva informații noi din perioada în care s-a aflat în Elveția, de exemplu. Dar din punct de vedere emoțional, șocul mai mare a fost provocat de povestea mamei mele. Când am auzit prima dată despre asta – eu și frații mei – încă nu se spusese niciun cuvânt despre tatăl nostru. Deși poveștile lor secrete (ale mamei și tatălui său – n.r.) sunt profund împletite, așa cum am descoperit prin cercetările mele.

 

„Echilibrul interior al tatălui meu a fost distrus pentru totdeauna de faptul că aproape întreaga sa familie a fost ucisă de naziști”

Despre tatăl dumneavoastră, Marcell, spuneţi că a semnat angajamentul „din convingere patriotică”. Aţi sesizat, adolescent sau tânăr fiind, această convingere?

Da. Era convins, mult prea convins, aș putea să spun. „Patriotic” nu este cuvântul potrivit pentru convingerile sale, acesta a fost un termen al serviciului secret, inventat pentru persoanele care nu au fost bătute sau șantajate mai întâi pentru a semna hârtia de colaborare. „Patriot”, în viziunea lor, însemna un susținător înflăcărat al regimului. Tatăl meu a fost în primul rând un ideolog cu o viziune îngustă, a fost un om care a crezut într-o revoluție internațională, astăzi am spune chiar revoluție globală. Este foarte ciudat faptul că o persoană cu un simț al umorului atât de dezvoltat și cu o asemenea inteligență, care vorbea zece limbi, a putut deveni un adept atât de orbit al unui set foarte primitiv, mult prea simplificat de convingeri. Era un combatant verbal zgomotos, pasionat și obstinat, care nu renunța niciodată, dar un pierzător, raportat la viață. Un om poate fi inteligent, înțelept, interesant, plin de spirit și să fie în același timp un neghiob plictisitor. Asta e viața. Suntem cu toții oximoroni pe două picioare. Dar nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că echilibrul său interior a fost distrus pentru totdeauna de faptul că aproape întreaga sa familie a fost ucisă de naziști. Astfel de oameni sunt vulnerabili la idei simple, care le pot ușura cumva durerea nemăsurată. La urma urmei, este un fel de religie. Mulți evrei laici erau comuniști, au schimbat o religie cu alta.

 

Tatăl dumneavoastră era evreu originar din Satu Mare, numele de familie fiind Friedman. Când şi-a schimbat numele şi de ce a vrut să scape de propria identitate?

Știți deja că „Friedman” era un nume schimbat. Evreii din Europa aveau două nume în secolul al XIX-lea: numele lor oficiale, în care a trebuit să-și schimbe numele originale, din care prima literă trebuia să fie aceeași cu cea din numele original, și un prenume evreiesc în afară de prenumele în mare parte foarte creștin (nu știu numele evreiesc al tatălui meu, ceea ce este caracteristic modului său de a-și aborda trecutul: păstra tăcerea cu privire la mulțime de lucruri, ocolea multe altele).

Nici identitatea evreiască din Satu Mare nu a fost simplă în copilăria sa. Familia lui aparținea așa-numitei biserici „Status Quo Ante”, în care rabinul vorbea maghiară în timpul evenimentelor religioase, iar tatăl meu făcea multe glume pe tema asta. În regiune erau destul de puține comunități religioase evreiești separate, de tip sectă, de la cele iluminate la cele foarte ortodoxe.

În Ungaria – venind din Palestina, înainte de proclamarea statalității Israelului – numele său tipic evreiesc a trebuit schimbat, în timpul epurărilor de la Moscova ale intelectualității evreiești. Ș a făcut-o fără ezitare, păstrând din nou prima literă din Friedman, Forgács. S-a întors la șeful său și s-a prezentat ca „tovarășul Forgács” și a fost mândru de asta. Forgács înseamnă „așchie”, așa că nu am fost niciodată mulțumit de acest nume, dar „h”-ul de la sfârșitul numelui meu, care arată foarte aristocratic în Ungaria, este numele celei mai vechi familii aristocratice din țara mea, a fost rezultatul unei greșeli din certificatul meu de naștere. Când am aflat despre asta, era prea târziu, așa că am acceptat-o, ca un fel de semn al sorții, deci este și ea o mică întorsătură în această saga a numelui tatălui meu. El nu s-a considerat niciodată evreu, dar, desigur, chiar societatea socialistă maghiară „egalitară” l-a considerat evreu și, întrucât s-a căsătorit cu o femeie cu un nume foarte evreiesc, Avi Shaul Bruria, iar socrul său fusese un cunoscut poet și traducător israelian, cariera lui, chiar și cu acreditările sale imaculate comuniste, a fost împiedicată de multe ori din cauza acestui fapt – el a scris în cele din urmă într-un poem trist, că va fi înmormântat într-un cimitir evreiesc.

 

„Mișcarea disidentă era un fel de supapă de siguranță pentru regim, pentru a elibera o tensiune”

Dumneavoastră şi fratele dumneavoastră, Péter, aţi frecventat încă din anii 70 cercuri disidente anticomuniste, aţi fost disidenţi dumneavoastră înşivă. Mama dumneavoastră ştia? Cum se împăca această poziţionare a dumneavoastră faţă de regimul comunist cu postura ei, de comunistă militantă?

Bineînțeles că știa. Era foarte tolerantă și ne-a acceptat toți prietenii, fără prejudecăți. A avut unele conflicte din această cauză cu ofițerii ei de legătură, dar și-a folosit poziția și legăturile pentru a ne apăra și, în unele cazuri, pentru a ne facilita călătoriile în străinătate, dar a fost, de asemenea, un aspect pe care ofițerii care se ocupau de ea l-au folosit ca un mijloc subtil de șantaj. Era o comunistă militantă și destul de dogmatică în special față de sionism și statul Israel, dar în același timp era o persoană extrem de citită, care primea cărți excelente de la sora ei care locuia în Israel și care avea opinii diferite și admira talentul oricui, indiferent de viziunea asupra lumii. La sfârșitul vieții ei a devenit mai interesată de feminism, de ideile despre mediu și, de asemenea, de psihologia modernă. Cartea mea încearcă să arate complexitatea ei minunată. Era prezentă la tot felul de evenimente și avea o minte deschisă și o opinie neinfluențată, despre orice. Dezrădăcinarea ei, statutul de migrant i-au rămas în minte până la sfârșitul vieții și, astfel, chiar dacă a susținut din toată inima regimul (cu unele critici), a rămas un străin în țara mea, fiind astfel independentă.

 

Aţi fost disidenţi anticomunişti sau disidenţi ai regimului Kadar? Cum aţi ajuns disidenţi?

Totul a început prin a o lua mai întâi spre stânga, devenind maoist la sfârșitul anilor ’60. Pentru cei crescuți ca tineri marxiști-leniniști, prima orientare a fost mai mult spre stânga. Am fost membri ai unei formațiuni culturale numite Orfeó, care avea tot felul de secțiuni: un teatru, un teatru de păpuși, fotografi, pictori etc., însă, în realitate, era un fel de sectă de stânga, care în cele din urmă ajuns la implozie, unii membri trăiau într-o comunitate aparte. Dar încet și sigur, prin cunoștințe, am ajuns la oamenii care ne interesau, care și ei erau de stânga, și mulți dintre ei erau copii ai unor cadre evreiești, care au format, împreună cu generația celor care au fost închiși în ’56, un fel de grup disident foarte eterogen, plin de oameni interesanți care proveneau și de la dreapta, și de la stânga. Ceea ce am realizat destul de devreme, chiar după ’68 (Praga și Paris),  a fost că persoanele interesante, de la care pot învăța orice, nu sunt artiștii oficiali, ci acești disidenți. Și în Ungaria exista puțin spațiu de mișcare pentru astfel de oameni; ei nu erau trimiși automat în Siberia sau într-un Gulag, puteau supraviețui. Apoi au apărut samizdaturile.

Nu eram o figură centrală a acestei mișcări disidente libere, dar, de exemplu, pe lângă participarea la evenimente, vindeam și Beszélő, prima publicație lunară samizdat în care editorii își publicau adresa și chiar numerele de telefon. Am fost puși sub observație în mod deschis, unii au fost dați afară de la locurile lor de muncă, dar, de altfel, cu câteva excepții, nu s-a întâmplat nimic cu adevărat brutal. Era un fel de supapă de siguranță pentru regim, pentru a elibera o tensiune. Și în anii ’70 și ’80, scriitori precum Konrád și Mészöly și alți scriitori importanți au fost publicați în Occident, au acordat interviuri ziarelor occidentale, dar chiar și după o anumită perioadă de pedeapsă, puteau călători în continuare din când în când. Și apoi au apărut și bursele în Berlinul de Vest. De asemenea, Fundației Soros i s-a permis în Ungaria, în anii 80, să-i sprijine într-o oarecare măsură pe unii disidenți. Acesta este unul dintre motivele pentru care această scenă disidentă a fost uneori numită opoziție de operetă, ceea ce este nedrept, dar există totuși și un sâmbure de adevăr în ea. Ne percheziționau bagajele la graniță pentru a găsi literatură subversivă, dar și dacă găseau ceva, consecințele nu erau atât de grave. Regimul Kádár din acei ani a recunoscut că are nevoie de bani germani și de alte tipuri de sprijin financiar pentru a supraviețui. Au încercat să joace la două capete. Și astfel am putut trăi aproape un an în Berlinul de Vest, între 1982 și 1983. Acesta a fost rezultatul unei întâlniri accidentale cu cineva de pe stradă, care m-a ajutat să obțin un grant teatral al Institutului Goethe care nu exista atunci în Ungaria, și am intrat ca „student oaspete” în cele mai bune teatre germane din acele vremuri. La Ministerul Culturii singurul lucru pe care a trebuit să-l promit ca să le primesc sprijinul era că nu voi încerca să obțin o viză vest-germană pentru șederea mea în Berlinul de Vest. Mi-a complicat oarecum viața, dar am petrecut o perioadă frenetică acolo și niște prieteni disidenți m-au vizitat și acolo, cu pașapoarte oficiale. După cum știm, căderea regimului comunist nu a fost rezultatul acestei mici mișcări disidente, dar personalitățile sale bine cunoscute aveau încă o semnificație destul de importantă în zilele transformării în democrație parlamentară.

 

În ce constau actele de opoziţie în Ungaria anilor 70 – 80?

În mare parte se publicau samzidaturi, creând un mic spațiu de libertate a presei, gândire dezinhibată și necenzurată despre situația din Ungaria și Europa de Est. De asemenea, se organizau multe evenimente culturale, spectacolele erau clar create în sens opozițional. Controlul acestor evenimente culturale era uneori de-a dreptul caricatural; de exemplu, au permis ca una dintre piesele lui Péter Nádas să fie jucată într-un binecunoscut teatru de la Budapesta, dar trebuia să înceapă nu la ora 7 ca toate celelalte piese, ci la 9, iar numărul spectatorilor trebuia să fie limitat. A fi disident sau membru al Opoziției semăna mai mult sau mai puțin cu un război cultural, dar a existat desigur și așa-numita „Universitate zburătoare”, organizată în diferite apartamente, care a fost monitorizată îndeaproape de autorități. Aceasta însă nu a putut împiedica un număr mare de oameni să fie prezent acolo, unde istorici minunați analizau chestiuni importante, neglijate sau denaturate, legate de istorie și politică.

Paradoxal, există o situație similară celei de astăzi, în care valorile occidentale, liberale, europene se află în opoziție și există o linie clară de demarcație între adepții servili ai ideologiei populiste, naționaliste, radicale a partidului lui Orbán și scena artistică reală. Ocuparea universităților de către acest regim reprezintă o puternică încercare dictatorială de a-și crea propria elită culturală, operațiune care s-a dovedit a fi un eșec în timpului regimului Kádár, un eșec clar în vremurile regimului Horthy și va fi un eșec și în vremea lui Orbán. Arta, cultura și știința trebuie să fie autonome pentru a fi relevante.

 

Se făcea puşcărie pentru delict de opinie, aşa cum se întâmpla în România?

Nu chiar. Unele repercusiuni au existat, un scriitor sau un editor la o editură cunoscută sau un cercetător de la un institut de prestigiu s-a trezit brusc în stradă, i s-a interzis să scrie pentru teatru sau cartea sa nu a fost publicată timp de câțiva ani, dar apoi i s-a permis să vândă cărți într-o librărie, alt autor scria pentru teatrul de păpuși sau sub pseudonime. Oamenii au supraviețuit. Petrecerile de seară erau pline de viață. Schimbul spiritual a continuat.

 

„Deși scrierea unei astfel de cărți era plină de capcane periculoase, portretul mamei mele a pătruns în conștiința multor oameni”

Spuneaţi, la publicarea ediţiei în limba română a volumului, că nu aţi scris cartea pentru a o exonera pe mama dumneavoastră, ci pentru a o salva de „reacţiile primare şi, uneori, crude care acompaniază adesea discursul public din ţara noastră; am vrut să arăt faţa umană a unei persoane reale în complexitatea alegerilor sale”. Urmărind reacţiile care au succedat apariţia cărţii, consideraţi că aţi reuşit?

Oarecum, da. Nu în presa de bulevard, desigur. Acolo nimic nu s-a schimbat vreodată. Dar portretul mamei mele – deși scrierea unei astfel de cărți era plină de capcane periculoase – a pătruns în conștiința multor oameni. Singura modalitate de a schimba vocabularul este de a crea un cuvânt nou care va fi folosit din acel moment. Un personaj al unui roman poate fi, de asemenea, un cuvânt nou pentru a defini o situație specială într-o poveste mai mare care, de obicei, se deschide cu ușurință generalizărilor. Toată arta autentică este împotriva generalizărilor. Problema este că timpul trece repede, iar noile generații nu sunt foarte interesate de acea perioadă, așa cum se întâmplă și în cazul Holocaustului. Dar dacă se poate scrie o carte care, cel puțin pentru o vreme, străpunge acest zid al indiferenței, este deja o realizare. Dar nu eu sunt cel care judecă influența sau durabilitatea muncii mele. Când i-am întrebat pe unii dintre prietenii mei scriitori dacă ar fi scris o carte despre mama sau tatăl lor într-o situație similară, răspunsul a fost în majoritatea cazurilor echivoc: poate da, poate nu. Dar eu am simțit că nu am deloc de ales. Știu, de asemenea, câteva cazuri ale unor prieteni care, după îndelungi ezitări, au intrat în arhivă fix datorită cărții mele.

 

„Această carte a fost un fel de călire, nu este o rană, este un dar al vieții”

S-a stins revolta interioară pe care aţi trăit-o citind dosarul, s-au închis rănile sufleteşti provocate de această descoperire?

Rănile nu se închid niciodată. Dar profunzimea acestor răni nu este cauzată de această revelație accidentală. Știam că soarta mamei mele era tragică, înainte să apară aceste informații. Acesta este doar un aspect minor, deși nu nesemnificativ, care confirmă presimțirile mele despre viața secretă a mamei mele. Era o ființă frumoasă care, prin alții, prin propriile greșeli a fost prinsă într-o situație de neevitat. Frumusețea ei nu era un fapt biologic: era strălucirea minunatei sale personalități, ceea ce amplifică doar ticăloșia acelor oameni care au folosit-o într-un mod atât de malefic și, de asemenea, lipsit de sens. Da, era pregătită să-și facă treaba, dar – și acest lucru este atestat de multe ori în dosarul ei – nu a renunțat niciodată să spună sincer ceea ce credea. De fapt, o critică a ofițerilor care se ocupau de cazul ei era că nu se poate preface, nu poate juca rolul cuiva cu convingeri diferite, nu poate pretinde că nu e ea, deci perspectivele sale de spion sau agent erau limitate. În cele din urmă, sunt recunoscător că am putut trece prin acest catharsis, de fapt, această carte a fost un fel de călire, m-a maturizat. Deci nu este o rană, este un dar al vieții.

 

Mulțumesc doamnei Oana Boca Stănescu, de la Headsome Communication, pentru intermedierea acestui dialog.

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

2 Răspunsuri

  1. 26 septembrie 2021

    […] Notă: acest interviu a fost publicat în premieră pe siteul PUTEREA A CINCEA […]

  2. 13 octombrie 2021

    […] Citiţi şi: András Forgách: „Tragedia părinților mei a fost că, din convingerile lor profund comuniste, a… […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.