Amurgul multiculturalismului

O sursă a confuziei și a conflictelor de azi între intelectuali este interpretarea diferită (ca să nu zic abuzivă) a unor termeni. Și asta pentru că o străveche și onestă ocupație – lectura – a fost înlocuită cu etichetarea.

Cohorte de ideologi și activiști progresiști – adică cei care, în clipa de față, dărâmă multiculturalismul pentru a-i substitui un monoculturalism primitiv și contondent – se simt îndrituiți să ignore definițiile termenilor și să le impună sensuri dorite de ei. Forța lor distructivă a crescut pe fondul triumfului ideilor postmoderniste, cele care au aplicat lovituri mortale sistemului juridic și moral edificat în câteva secole de liberalism și raționalism. Filozofia obiectivă născută din existența valorilor comune a fost surclasată de criteriul apartenenței. E suficient să te afiliezi unui grup, mărunt dar agresiv, pentru ca oportunități sociale de neimaginat să-ți devină, prin abuz și nerușinare, accesibile.

Mă întreb până unde va fi împinsă practica actuală a anulării sistemului meritocratic – adică a setului de principii care garantează succesul celor onești și valoroși, dar și prosperitatea societății. Răspunsul în fața buldozerului incompetenței e cinismul. N-au decât să ne conducă loazele, nulitățile și escrocii, îți spui. Să ocupe ei cele mai bine plătite funcții din toate instituțiile – mai întâi ale statului, apoi, treptat, dar în ritm alert, și în cele private. Sistemul clientelar al numirilor de partid a constituit un pionierat, așa încât a sosit momentul universalizării lui.

Pentru că e un subiect la modă, aș începe prin obligativitatea ca la ocuparea funcțiilor în învățământ să fi plagiat măcar o lucrare de licență, dacă de doctorat nu te-ai simțit în stare. Ar trebui să fie obligatoriu ca directorii de școli, adjuncții și profesorii să aducă dovada că au absolvit studiile prin fraudă, că au mințit și corupt la examenele de grade și că, în general, nu au habar de materiile pe care le predau. Numai așa se va ajunge la mult-râvnita lume a corectitudinii politice, unde nulitățile vor fi așezate în bine-meritatele bănci de onoare. În clipa de față, există încă prea mulți dascăli cu vocație, prea mulți pasionați să dea mai departe învățăturile deprinse în ani de trudă. Orice dascăl în care simți flacăra datoriei trebuie urgent dat afară – sau, dacă nu, măcar pensionat prin legi speciale, cu mult înainte de vreme.

Dar să nu ne oprim la școală, locul de unde pornește totul. De pildă, șoferii pentru cursele internaționale ar trebui recrutați tot prin contra-performanță. Prea s-au diminuat accidentele pe autostrăzile lumii. E nevoie de un supliment de adrenalină pură, necenzurată de cunoașterea Codului rutier. Nu e necesar ca oamenii să fie hărțuiți cu teste și examene, ci crezuți pe cuvânt. Simpla exprimare a dorinței de a ocupa o funcție va duce automat la atribuirea acesteia. Ce nevoie mai e de reguli și legi, de experți și expertize? Toate acestea țineau de lumea veche, ultra-conservatoare. Prin urmare, la gunoi cu ele!

Aceleași metode ar trebui aplicate și la recrutarea mecanicilor de locomotive (prea puține ciocniri frontale, un număr insignifiant de ieșiri de pe șine în timpului mersului) ori a piloților de avioane. Cât să mai reziste obraznicii zgârie-nori din marile metropole occidentale? Oare nu e evident că ele jignesc, ca triumfuri ale civilizației omului alb, suprematist și criminal prin definiție, sensibilitatea celorlalte civilizații? Mica demonstrație din 11 septembrie 2001 va deveni regula angajării piloților: ești capabil să dărâmi un turn (geamăn sau nu) de la primul zbor? Excelent, ești angajat! Nu reușești – mai încearcă o dată!

Rândurile de mai sus nu urmăresc să fie o bășcălie ieftină a procedurilor în curs în ceea ce privește recrutarea cadrelor în multe domenii de activitate. Ceea ce am descris e doar consecința logică a unui proces început în Occident în urmă cu mai multe decenii și care a ajuns astăzi aproape de apogeu. Fracturarea evoluției normale, a progresului social (iată, folosesc un termen din repertoriul PC!) ține de impulsurile sinucigașe ale unei lumi care simte instinctiv că și-a epuizat mesajul. Oricât ar fi de dureros, cam așa stau lucrurile.

În epocile post-sclavagiste, durata civilizațiilor n-a fost niciodată prea lungă. Am trăit un moment al triumfului societății grecești, apoi a aceleia romane, unul al civilizațiilor asiatice, ba chiar și unul al influenței arabe. Toate s-au prăbușit prin epuizarea mesajului politic, economic, cultural, religios, militar. Tragedia acelor civilizații rămâne însă în mare parte inexplicabilă, deoarece factorii care le-au provocat decesul sunt mai degrabă interni. La un moment dat, în perioada maximei înfloriri, a apărut un „virus“ care le-a ros structura de susținere, precipitând un dezastru pe care nu părea să-l anunțe nimic. Fie că era de natură morală sau religioasă, factorul declanșator a acționat cu o extremă virulență, dărâmând în intervale relativ scurte edificii și realizări ce păreau destinate să înfrunte eternitatea.

Agentul patogen al civilizației occidentale actuale e minciuna. Adevărurile nu mai sunt privite în față și, prin urmare, greșelile structurale nu pot fi îndreptate. Locul rațiunii a fost luat de un puritanism cu față marxistă. Ideologii actuali se ghidează după poncifele luate ad litteram ale unuia din marii escroci cu pretenții de gânditori ai omenirii. Din vastele sale predicții privind viitorul omenirii i-au ieșit doar dezastrele. Ca nimeni altul, Marx confirmă judecata potrivit căreia „ideile au consecințe“: elucubrațiile sale privind lupta de clasă stau la originea unora din cele mai înfiorătoare carnagii din istoria omenirii. Faptul că un asemenea personaj continuă să influențeze gândirea unei umanități care trecut prin Gulag și prin Holocaust e un indice al lipsei simțului de autoconservare al unei întregi civilizații.

La o analiză globală, se observă că doar Occidentul a luat decizia de a-și încheia socotelile cu propriul trecut. Și asta pentru că, în mare parte, emisfera vestică e legată de creștinism. În nici o altă religie, ura de sine n-a cunoscut o asemenea voluptate sinucigașă. Nici Asia, nici lumea arabă nu sunt frământate de chestiuni care în America de Nord și Europa sunt pe cale să arunce în aer peste cinci secole de extraordinară activitate a minții umane. În zonele menționate, preocupările merg, accelerat, în direcția expansionismului economic, militar și politic. Acestea vor fi însoțite în scurtă vreme și de un expansionism religios și de impunerea unui comportament care ar trebui să-i facă pe ideologii studiilor de gen actuale să le clănțăne dinții de groază. Deocamdată, nu văd nici urmă de îngrijorare în acest sens: sunt prea obsedați cu dărâmarea a ceea ce s-a construit pe bazele iudeo-creștinismului. Nefericiții, nici măcar nu le trece prin minte că vor fi primele victime ale unui armaghedon pe care și-l doresc cu inconștientă ardoare.

Ceea ce trăim acum e consecința unei încleștări începute imediat după Al Doilea Război Mondial. Utopia marxistă n-a dus niciodată lipsă de zelatori. Ideea societății fără legi e la un pas de a fi realizată. Excepțiile de la excepții invocate în procesele privind drepturile omului arată că grupuri bine organizate urmăresc, prin presiune ideologică, să elimine ideea unei justiții de aplicabilitate universală. Prin anii 1970, psihiatrul R.D. Laing susținea renunțarea la ideea de familie, în care vedea originea bolii mintale colective. Tot atunci, stalinistul impenitent Jean-Paul Sartre propovăduia revoluția mondială, care viza să desființeze națiunile, clasele și granițele. Locul tuturor acestora urma să fie luat de comunități numite de el „groupes en fusion”, combinații aleatorii de indivizi ce ur măresc scopuri de moment. Coeziunea acestora nu e dată de convingeri profunde, ci de atingerea cât mai rapidă a scopurilor, indiferent de mijloace.

Ne aflăm, așadar, aproape de încheierea unui proces disolutiv care a irigat vreme de o jumătate de secol subteranele societății occidentale. Ținta nu e nici pe departe construirea unei lumi a prosperității generale, ci propulsarea în fruntea comunităților umane a grupurilor auto-desemnate ca fiind reprezentanții progresismului pur și dur. Valorile trecutului trebuie distruse, începând cu conceptele care le-au descris. Într-o primă fază, conținutul lor e rescris în mod radical, iar în a doua sunt considerate pericole mortale pentru „brava lume nouă” și denunțate cu frenezie. Bătălia pentru impunerea Newspeak-ului a atins masa critică și e predictibil că va cunoaște și o etapă a escaladării prin violență fizică. Acest lucru s-a mai întâmplat în istorie (îndeosebi în țările comuniste, dar și în regimurile dictatoriale militare și religioase), așa încât nu ar însemna decât un recurs la metodă, după o expresie celebră.

Nu cred nici în raționalitatea, nici în instinctul de conservare al celor angrenați în această agresiune, în fond, stupidă. Logica lor e aceea a unui Pristanda postmodernist: „Or fi ideile lor raționale, dar umflați-i!” l

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News