Oana Pellea: „Pentru mine nu mai există cineva pierdut definitiv”


 

Foto: TVR/Nocturne

Am întâlnit-o pe Oana Pellea la Timișoara, cu puțin timp înainte de a urca pe scenă în spectacolul Frumos e în septembrie la Veneția. Nu am vorbit despre spectacol, nici despre „Moromeții 2”, cel mai recent film în care joacă, nici despre rolurile pe care, de peste 30 de ani, le face în teatru și în cinematografie, zeci și memorabile. Am pornit interviul de la o dramă pe care a trăit-o în urmă cu 15 ani – în jurul căreia este centrat și Jurnalul său, publicat la Humanitas – pentru că felul în care a trecut peste dureri sufletești atroce, regăsindu-și zâmbetul și bucuria pentru fiecare zi trăită, oferă lecții de viață și insuflă speranță.

 

 

„Unde aţi fost de aţi întârziat atâta? Mi-a fost dor de voi

CV Oana Pellea

Fiica Domnicăi şi a lui Amza Pellea, Oana Pellea, s-a născut în 29 ianuarie 1962, la Bucureşti.

În 1984 a absolvit Academia de Teatru şi Film, clasa profesoarei Sanda Manu.

Între anii 1984-1987 a fost actriţă la Teatrul din Piatra Neamţ. Între 1987 şi 1999, an în care a devenit liber-profesionistă, a jucat la Teatrul Bulandra din Bucureşti. A participat la numeroase turnee în Europa, America de Nord, America de Sud și în Japonia.

Joacă în limbile română, franceză, engleză ;i italiană.

A lucrat cu regizori ca Liviu Ciulei, Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Cătălina Buzoianu, Alexandru Darie, Mihai Mănuțiu etc.

Pentru activitatea ei teatrală, cuprinzând peste 50 de roluri principale, a obținut numeroase premii. În 2012, a fost distinsă cu Medalia ”Crucea Casei Regale a României”; care i-a fost înmânată de Regele Mihai. În 2012, a primit Premiul Aristizza Romanescu pentru cariera teatrală și cinematografică, acordat de Academia Română.  În 2009, Marele Premiu al Festivalului Comediei Româneşti pentru cel mai bun spectacol, Buzunarul cu pâine, de Matei Vișniec, spectacol pe care l-a regizat şi l-a interpretat alături de Sandu Mihai Gruia. În 2000, Premiul pentru cariera internaţională remarcabilă, decernat de Fundaţia Culturală Romană; în acelaşi an, Premiul Uniunii Teatrale din România pentru cea mai bună actriţă (rolul Catarina, din Îmblânzirea scorpiei, după Shakespeare, producţia lui Mihai Măniuțiu). În 1996, în urma rolurilor Mașa, din Trei surori, de Cehov, Iulius, din Iulius Cezar, de Shakespeare, și Maria, din Woyzeck, de Georg Büchner, a primit Premiul pentru cea mai bunã actriţă, decernat de Asociația Internaţională a Criticilor de Teatru. În 1994, i-a fost decernat Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă (în Mefisto, regia Alexandru Darie).

Totodată, a reprezentat România în numeroase jurii internaţionale la festivaluri de teatru şi de film.

Ca actriţă de film, a avut peste 20 de roluri în producţii regizate de Alfonso Cuaron, Oliver Parker, Szabocz Hajdu, Alexandre Aja, Pitof, Alexandru Tatos, Dan Pița, Stere Gulea etc. A obţinut pentru rolul principal din Stare de fapt, regia Stere Gulea, numeroase premii internaţionale, inclusiv cel pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Geneva, Premiul oraşului Geneva, premii la Festivalul Filmului Politic de la San Marino şi la Festivalul Internaţional de Film „Vulturul de Aur”, din Batumi, Georgia.

(Sursă CV: Humanitas)

Oamenii care nu mai sunt pe pământ se cer pomeniţi şi vorbiţi”, spuneaţi atât de frumos, doamnă Oana Pellea, într-o Nocturnă, în urmă cu nişte ani. Pentru că suntem în decembrie şi pentru că în luna aceasta, într-o zi de 14, intra în lume mama dumneavoastră, Domnica Pellea, iar într-o altă zi de decembrie, 12, pleca tatăl dumneavoastră, Amza Pellea, aş dori să începem acest interviu evocându-i. Există o amintire cu ei doi care vă revine constant în memorie?

Multă iubire. Multă lumină. Multă înţelegere. Era familia ideală. Dacă stau să mă gândesc la ei împreună, îi văd râzând tot timpul. Râdeau, uneori, până la patru dimineaţa.

 

Dacă ar fi să-i întâlniţi mâine – poate, în mulţimea acelor sute de oameni plecaţi pe care i-aţi simţit în spatele dumneavoastră, într-o duminică însorită de Paşte, şi care, poate, vor mai veni pe aici –, ce le-aţi spune întâi şi întâi?

Vă iubesc. Şi i-aş întreba: unde aţi fost de aţi întârziat atâta? Mi-a fost dor de voi.

 

Suntem în preajma Crăciunului. Dacă vi s-ar oferi posibilitatea să vă întoarceţi în timp şi să retrăiţi unul, la care v-aţi opri?

Un Crăciun când eram toţi, cu mamaie, cu tataie, cu părinţii mamei. E în imaginea asta, din nou, multă lumină şi multă iubire. În clipa în care mi-aţi pus întrebarea, mi-a venit în minte un Crăciun când, cred, aveam vreo şase ani şi eram invitaţi undeva, la un coleg de clasă, Gabi Ferencz – care şi el a plecat între timp şi despre care vorbesc în carte. Nu ştiu de ce, dar acel Crăciun a fost foarte emoţionant.

 

„Suntem un suflet care are un trup, nu un trup care are un suflet”

Aţi ajuns actor, un actor extraordinar, de care Amza Pellea ar fi – sau este – mândru, chiar dacă nu aţi visat să ajungeţi aici, nu v-aţi dorit să mergeţi pe drumul ăsta. S-ar spune că altcineva decisese demult. Credeți în destin?

Ceea ce cred eu este că suntem un suflet care are un trup, nu un trup care are un suflet. Cred că trupul este un vehicul, o haină şi că important din fiinţa noastră este acest suflet. Iar acest suflet nu este singur pe lume, este în legătură cu toţi şi toate, spuneţi-i cum doriţi: Dumnezeu, energie, lumină. Şi probabil că alegerile sunt făcute undeva la nivel de energie, de vibraţie. Dacă gândim aşa, probabil că există un destin care înseamnă alegerea la nivel de vibraţie.

 

Faceţi parte din categoria actorilor care urcă pe scenă pentru a parcurge un drum spiritual şi, spuneaţi, „ceea ce e mai important nu este să se arate pe ei, ci să parcurgă împreună cu spectatorul un drum spre sine”. Simţiţi că vă apropiaţi de Centru?

E frumos ce spuneţi… Iarăşi se rezumă totul la iubire. Dacă într-un act artistic baza este dăruirea de sine, dăruirea de puţină iubire, de puţină speranţă, de puţin bine, pe care le poţi oferi ca artist, asta se întoarce însutit, de la oamenii care sunt în sală şi vor să primească acest dar. În clipa aceea în care se produce schimbul de iubire sau de energie, nu mai există un Centru, totul e un Centru, adică iubirea însăşi devine Centru.

 

Aţi jucat în foarte multe spectacole, multe cu casa închisă, cum este şi cel de azi (alături de Mircea Rusu, Oana Pellea a urcat în 4 decembrie, pe scena Naţionalului timişorean, cu spectacolul „Frumos e în septembrie la Veneția” – n.r.) Ce rol v-ar fi plăcut să jucaţi pe scenă, dar nu l-aţi jucat încă?

Nu mi-am dorit vreodată un rol anume. Rolurile au venit spre mine, am ales dintre ele, e adevărat, şi am rămas doar cu cele de care am fost mulţumită.

 

Aţi lucrat cu mulţi regizori, nume grele în teatru şi film – pe unii îi evocaţi în interviuri, în Jurnal. E vreun nume cu care v-aţi dori să colaboraţi?

Da, Peter Brooke.

 

„Nu mai mi-e frică de moarte”

Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos şi de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. Doare până la lacrimi”, scriaţi în Jurnal, pe care l-aţi publicat în urmă cu aproape zece ani. Cu ce vă alinaţi acest dor?

Cu bancomatul meu de amintiri care niciodată nu rămâne fără fonduri, cu oamenii minunaţi pe care îi întâlnesc şi care împing binele mai departe în ţara asta, cu energia pe care o primesc de la public, cu cărţile pe care le iubesc, cu modelele pe care le am, de exemplu Regina Maria, cu muzica pe care o ascult, care trebuie să fie bună, armonică, nu am ajuns în stadiul de a vibra la o dizarmonie.

 

Dar dorul de cineva pierdut definitiv poate fi domolit?

Nu. Nu vreau să mă credeţi ipocrită sau că fac filosofie, dar răspunsul este, de fapt, aşa: pentru mine personal nu mai există cineva pierdut definitiv. Atâta timp cât am considerat că nu o să mă mai întâlnesc niciodată cu mama, cu tata, cu toţi ai mei pe care i-am pierdut, am suferit. În clipa în care am realizat că sunt şi acum cu mine, că îi port în ADN-ul meu, că nimeni nu o să ne poată despărţi vreodată şi că suntem împreună – nu în forma asta pe care noi, aici, pe pământ, o considerăm unică, pentru că nu ştim ce e de partea cealaltă a oglinzii –, nu mai mi-e frică de moarte. Cărnii îi este teamă, dar sufletului, nu.

 

Ce lecţie de viaţă, ce exerciţiu de pansare a sufletului!…

Sunt convinsă că o ştie toată lumea, doar că unii au uitat-o.

 

Jurnalul vă arată ca pe un om credincios: „Şi crede-mă pe cuvânt că mai mare minune decât viaţa nu există, că mai mare virtute decât modestia nu există. Şi peste toate e Dumnezeu”. Credința a venit treptat ori a irupt după drama pe care aţi trăit-o şi care a culminat în 2003?

Nu sunt bisericoasă, am mai spus-o. Pentru mine nu e importantă forma, e important acest dialog pe care eu simt că-l am cu această energie, cu acest Dumnezeu, cu această raportare a mea la gândul că nu sunt buricul pământului – că, de fapt, despre asta vorbim – şi că deasupa mea există o altă forţă, mai mare decât mine, care ne cuprinde pe toţi. Dumnezeu, cred… Dar, nu, tac.

 

De ce?

Îngerul, cred, mi-a spus: „Taci, că spui prostii.” (Râde)

 

„Un jurnal e bine să nu aibă final, îmi spune Ioana Pârvulescu. E bine să-l las deschis. Să nu pun punct. Poftim, nu pun punct”, aşa se încheie Jurnalul dumneavoastră. Fără punct, deci. Aţi mai scris în cei aproape zece ani care au trecut? Va avea o continuare?

S-au mai adunat gânduri şi întâmplări. Le-am consemnat şi aşteaptă cuminţi. Nu ştiu, om vedea.

 

„După o sută de ani, ar trebui într-adevăr să punem şi noi umărul la unirea noastră ca oameni”

Sunteţi implicată, în ultima vreme, în acţiuni civice. Cum vedeţi România în primul an după Centenar?

România în ziua trei, la o sută de ani şi trei zile. (Râde). Am serbat o sută de ani de la fondarea României Mari, unire făcută sub conducerea lui Ferdinand şi a Reginei Maria, dar pe care nu i-a amintit mai nimeni; au fost citaţi repede, însă onorurile care se impuneau nu au fost date la nivel de stat. Aşa ştim noi să ne onorăm valorile mari şi înfăptuitorii Unirii. Cred că ar trebui să ne dea de gândit, că după o sută de ani, ar trebui într-adevăr să punem şi noi umărul la unirea noastră ca oameni; mi se pare că suntem dezbinaţi, din păcate. Eu iubesc ţara asta şi îmi doresc din tot sufletul să-i fie bine, dar are poporul ăsta o istorie zbuciumată şi grea şi o localizare geografică păcătoasă, între Orient şi Occident, dar în acelaşi timp fabuloasă pentru artişti…

 

E şi o vină a noastră, ca popor, că lucrurile nu merg bine?

Nu e decât vina noastră.

 

„Îmi iubesc ţara atât cât îmi îngăduie ea s-o iubesc”, spuneaţi. Vă îngăduie ţara asta de acum să o iubiţi?

Depinde la ce Românie mă uit. Pentru că există mai multe Românii, mai multe realităţi, ca peeste tot, de altfel. Pentru mine e dureros să văd cine e în faţă, că nu sunt cei pe care îi consider valori, că nu sunt modelele pe care aş vrea să le aibă România.

 

Citește și: Ion Vianu: „Avem nevoie de ceva care se găseşte deasupra noastră, care ne transcende”


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.