Moartea reală și protestul virtual

Ce pot să mai spun? Acum, după trei ani. Nu pot decât să reiau ce am scris atunci. Ceva, totuși, s-a întâmplat. După. Protestul a devenit de atunci mai puțin virtual. În fața incompetenței, lipsei de morală, ignorării vieții noastre reale de către cei care (ne) conduc, numai moartea accidentală a unor tineri pare să nu mai fie de ajuns. Nu vreau ca viitorul nostru să fie masca grotescă a grijii față de om prin mărirea salariilor și a pensiilor. Colectiv. Ar trebui să însemne ceva. În continuare.

„Ca foarte mulți dintre noi, simt că lumea mea a fost zdruncinată de moartea și rănirea atâtor oameni în incendiul de vineri. Între victime, și studente, absolvente ale Universității din București. Ca și în cazul polițistului mort într-o groapă din asfaltul Bucureștiului și aici, în cazul oamenilor tineri morți într-un așa-zis club bucureștean, sentimentul morții degeaba  e persistent. Cum e posibil să moară degeaba un om aflat «la datorie», cum e posibil să moară arși, intoxicați oameni care voiau numai să se bucure? E posibil, s-a întâmplat deja. Realitatea morții e invadatoare, copleșește tocmai pentru că asta nu trebuia să se întâmple. Colectiv.

M-am revoltat împotriva mea. Am căutat adresa unde să merg să donez sânge și am aflat că nu mai am vârsta corespunzătoare. Am avut-o la 19 ani (când am donat sânge pentru un coleg din atelierul unde lucram în acea iarnă), dar nu o mai am acum.

M-am revoltat pentru că România nu este în război, dar tinerii au murit ca într-un atac cu aruncătoare de flăcări, ca într-o mare cameră de gazare. Moartea colectivă depășește mereu orice închipuire.

Mă revoltă acum, încă odată, acea realitate la care noi consimțim și care a făcut posibilă, prin incompetență, corupție, netrebnicie, moartea accidentală a multor oameni. Compasiunea, revolta din mediul online nu mai sunt însă suficiente.

Marșul a mii de oameni, în București, tăcut, în solidar cu victimele și familiile lor, e un semn al unui posibil reviriment civic, moral. Oameni care nu i-au cunoscut pe cei și cele care au murit. Care au ieșit în stradă pentru a face ca durerea să nu fie absurdă, să aibe un sens. Tinerii dispăruți nu vor mai merge în club. Niciodată.

Să mergi în cluburi, o știu cei tineri, nu e numai o fiță – deși e și așa ceva –, dar e una din necesitățile exprimării într-o lume paralelă, construită de cei tineri, de oamenii din show-biz, pentru a evada din sau a ignora o realitate nenorocită construită, în bună măsură, de mediul politic, dar și din delăsarea noastră. Ce să vadă ei/ele la Școală, la TV, în familiile și mediile sociale unde abandonul moral e patent?

E simplu să cauți vinovații pentru moartea accidentală. Se va descoperi că nu existau autorizație, aviz, aprobare etc. Autoritățile își vor face datoria după. Ca de multe ori. Foarte rar înainte. Autoritățile vor încerca să diminueze propria responsabilitate. Am văzut-o deja cu primarul sectorului 4 unde se află nenorocirea aceea de club. E tipic pentru lipsa de umanitate a Autorității, pentru modul necivilizat de a se detașa de compasiune.

Moartea reală, aici colectivă, aruncă o umbră groasă peste România virtuală. Mediul online reacționează. Dar România reală? Aceea care trăiește zilnic?”

Articol publicat şi pe blogul marianpopescu.arts.ro.