Eliminarea concurenței politice după ’46

Controlul asupra parlamentului post-1946 i-a făcut pe comuniștii români din ce în ce mai nerăbdători să grăbească procesul de transformare a țării. Adversarii lor fuseseră reduși la poziții marginale, iar unora ca Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Vasile Luca, timpul le părea potrivit pentru radicalizarea liniei partidului.

 

Nu era deloc nevoie să se mai întoarcă la vechea lingușeală, la retorica reconfortantă a alianțelor democratice și a colaborării cu alte forțe progresiste. Pătrășcanu însuși organizase epurări în sistemul de justiție și ceruse pedepsirea tuturor colaboratorilor regimului Antonescu (evident, această formulă era suficient de elastică spre a permite comuniștilor să-și desemneze adversarii drept colaboratori).

În contrast cu viziunea „burgheză” a monarhiei constituționale, comuniștii trâmbițau idealul „democrației populare”. Propaganda lor glorifica marile realizări ale lui Tito în Iugoslavia vecină. Regele Mihai era recunoscut de formă, însă nu existau dubii că lucrurile se mișcau rapid în direcția sfârșitului pluralismului în România. Plenara CC al PCR din 8 – 9 ianuarie 1947 decidea și asupra unui set de măsuri privind „întărirea legăturilor cu masele”.

În realitate, partidul făcea pași înspre controlul sporit asupra societății. În martie 1947, după un scurt experiment numit Tineretul Progresist, a fost restabilită Uniunea Tineretului Comunist; în mai, la Cluj, se înființa Uniunea Națională a Studenților din România. Era controlată de reprezentanți comuniști, printre ei Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, și social-democratul Alexandru Glanstein-Mușat.

Partidele tradiționale au rămas principala țintă a comuniștilor. Primele victime au fost influentele partide Național-Țărănesc și Liberal. Pentru a îndeplini obiectivul monopolizării puterii, Emil Bodnăraș, șeful Serviciului Secret de Informații (SSI) și membru al Politburo-ului PCR, și Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne și membru al Secretariatului PCR, ajutați de agenți sovietici, au pus la cale episodul Tămădău, care va îngropa cele două partide istorice.

În iulie 1947, figuri majore ale PNȚ (incluzându-i pe vice-președintele Ion Mihalache, secretarul-general Nicolae Penescu și pe redactorul ziarului oficial Dreptatea, Nicolae Carandino) încercau să părăsească țara într-un charter privat, de pe aerodromul de la Tămădău, lângă București. În realitate, unul dintre piloți era un informator al poliției secrete, care a zădărnicit această tentativă a opoziției PNȚ de a forma un guvern în exil.

Liderii PNȚ, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestați. Episodul Tămădău a oferit pretextul ideal pentru descotorosirea de PNȚ și PNL, iar în august 1947, acestea au fost dizolvate prin decret.

Următoarea victimă a fost Partidul Social Democrat Român, condus de Constantin Titel Petrescu. Comuniștii au forțat o sciziune în cadrul PSDR, bazându-se pe facțiunea colaboraționistă condusă de Theodor Iordăchescu, Mișa Levin, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon și Ștefan Voitec. Cu ocazia celui de-al VIII-lea Congres al PSDR (4 – 9 octombrie 1947), facțiunea colaboraționistă a reușit să impună o rezoluție care împingea spre aprobare unificarea cu PCR. Titel Petrescu și susținătorii săi au fost excluși din partid. Mulți dintre ei au ispășit lungi sentințe în închisorile comuniste sub acuzații de trădare și sabotare a „unității clasei muncitoare”. Pe 12 noiembrie, comitetele centrale ale PCR și PSDR adoptau un program comun ca „partid unic muncitoresc”. Cu toate acestea, până în 1948, PCR putea deja să se descurce și fără partenerul de „coaliție”.

Al VI-lea Congres al PCR (Primul Congres al PMR), ținut între 21 – 23 februarie 1948, consfințea desființarea PSDR prin fuziunea cu partidul comunist într-un Partid Muncitoresc Român. Decizia luată la acest congres bătea practic și ultimele cuie în coșciugul „frontului unit antifascist” și îi consfințea la putere pe comuniști. Fuziunea le-a conferit, desigur, preponderență comuniștilor în noul PMR. Datele statistice ne arată că dintr-un total de 49 de membri plini ai Comitetului Central, 31 proveneau din PCR, în vreme ce doar 10 din PSDR. În mod similar, dintr-un total de 16 membri supleanți, 11 erau PCR și doar 5 PSDR.

Din cei 13 membri plini ai Biroului Politic, 10 erau PCR și doar 3 PSDR; dintre membrii supleanți, dintr-un total de 5, 3 erau PCR și 2 PSDR. Din cei 5 membri ai Secretariatului Comitetului Central al PMR (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Lothar Rădăceanu), 4 erau PCR și unul PSDR.

Liderii social-democrați care se opuseseră fuziunii au fost închiși, în vreme ce aceia care colaboraseră cu comuniștii (Iordăchescu, Rădăceanu, Voitec) au devenit pionii lor. La același congres, un mesaj special din partea Comitetului Central al PCSU, semnat de Mihail Suslov, a fost citit în ropote de aplauze, iar membra CC Constanța Crăciun exprima, printr-o telegramă comună către dictatorul sovietic, nețărmurita admirație față de Stalin a participanților la Congres.

Dominat de Gheorghiu-Dej și Ana Pauker (ambii aclamați frenetic), congresul de consfințire ale PMR a codificat și noua strategie care avea să transforme România într-o democrație populară.

 

Articol publicat şi în Europa Liberă.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.