Mircea Cărtărescu: „Melancolia m-a scos din adevărata mea melancolie”


Foto: Arhivă personală Mircea Cărtărescu

Cel mai nou volum al lui Mircea Cărtărescu, Melancolia, apărut foarte recent la Humanitas, este considerat de el însuşi ca fiind „cea mai delicată” carte a sa, „cea mai lipsită de platoşă”.

„Melancolia m-a scos din adevărata mea melancolie, pe care am început s-o simt o dată cu înaintarea în vârstă, pentru că melancolia este sentimentul trecerii timpului, sentimentul tragic al sfârşitului tuturor lucrurilor. În ultimii cinci-şase ani, pe când depresia mea progresa, am avut o foarte mare nevoie de ajutor şi nu am ştiut de la cine să-l cer”, mărturiseşte Mircea Cărtărescu.

L-am invitat la un dialog despre această carte-parabolă – în care sunt inserate şi elemente de basm fantastic, o carte în care vorbeşte despre trei traume fundamentale prin care a trecut (şi el), o carte al cărei spirit tutelar îl găseşte într-un pictor metafizic de la începutul secolului trecut –, despre predestinarea întâlnirii între doi oameni care alcătuiesc ceea numim suflete pereche, dar şi despre ceea ce se întâmplă în ţară, despre ceea ce se aşteaptă a se întâmpla după 26 mai, pentru că în aceşti ultimi ani, efervescenţi civic şi politic, şi Mircea Cărtărescu, şi soţia sa, Ioana Nicolaie, au fost nelipsiţi de la protestele de stradă împotriva numeroaselor abuzuri ale Puterii.

 

 

„Îmi place să navighez între diferitele faţete ale mele şi o fac cu aceeaşi pasiune”

CV Mircea Cărtărescu

A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, în 1980.

În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.

Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist.

A publicat următoarele volume: „Faruri, vitrine, fotografii” (Cartea Românească, 1980); „Poeme de amor” (Cartea Românească, 1982); „Totul” (Cartea Românească, 1984); „Visul” (în ediţiile următoare „Nostalgia„), (Cartea Românească,  1989; Humanitas, 1993); „Levantul”, (Cartea Românească,  1990; Humanitas,  1998, 2016); „Visul chimeric”, (Litera, Bucureşti, 1991; Humanitas, 2011); „Travesti”, (Humanitas,  1994); „Dragostea”, (Humanitas, 1994); „Orbitor. Aripa stângă”, (Humanitas,  1996); „Dublu CD”, (Humanitas,  1998); „Postmodernismul românesc”  (Humanitas, 1999); „Jurnal I”, (Humanitas,  2001); „Orbitor. Corpul”, (Humanitas, 2002); „Enciclopedia zmeilor” (Humanitas, 2002, 2017); „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli”, (Humanitas, 2003); „Parfumul aspru al ficţiunii”, (Humanitas, 2003); „Plurivers vol. I şi II”, (Humanitas, 2003); „Cincizeci de sonete”, (Brumar, 2003); „De ce iubim femeile”,(Humanitas,  2004); „Baroane!”, (Humanitas, 2005); „Jurnal II” (Humanitas, 2005); „Orbitor. Aripa dreaptă” (Humanitas, 2007); „Dublu album”, (Humanitas, 2009); „Nimic” (Humanitas, 2010); „Frumoasele străine” (Humanitas, 2010); „Zen. Jurnal 2004-2010”, (umanitas, 2011); „Ochiul căprui al dragostei noastre” (Humanitas, 2012); „Fata de la marginea vieţii”, (Humanitas, 2014 şi 2016); Poezia (Humanitas, 2015), Solenoid (Humanitas, 2015, 2016, 2017), Știutorii. Trei povestiri din Orbitor (Humanitas, 2017), Peisaj după isterie (Humanitas, 2017), Un om care scrie. Jurnal, 2011-2017 (Humanitas, 2018) şi Melancolia (Humanitas, 2018).

Traduceri în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă.

Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România. Romanul Nostalgia a primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi”, Castel Goffredo, Italia. De asemenea, a primit Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul internaţional pentru literatură, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013), Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul Tormenta en un vaso, Spania (2014), Premiul Euskadi de Plata, San Sebastian (2014), Premiul cărţii pentru înţelegere europeană al oraşului Leipzig, 2015; Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, 2015, Premiul Leteo, Spania (2017) şi Premio Formentor de las Letras (2018).

(sursă CV: www.humanitas.ro)

Domnule Mircea Cărtărescu, în aceşti ani efervescenţi civic, politic, cu proteste de stradă la care aţi participat constant în ultimii doi ani şi jumătate, aţi reuşit, totuşi, să vă detaşaţi şi să găsiţi tihna de a scrie o carte ca Melancolia...

Sunt un om foarte compartimentat şi nu mi-e deloc greu să fac lucruri în zone foarte diferite. Nu-mi amestec niciodată viaţa cu literatura, nici civismul cu preocupările mele cotidiene, fiecare având timpul şi locul său. Îmi place să navighez între diferitele faţete ale mele şi o fac cu aceeaşi pasiune şi cu aceeaşi convingere. Nu aş ieşi niciodată în piaţă dacă nu aş avea puternice convingeri civice, politice şi etice. Nu aş putea scrie literatură dacă nu aş face-o din convingere artistică. Până la urmă, miezul personalităţii unui om stă în credinţele sale, în tot ce ne ţine verticali, aşa încât nu a fost nicio problemă pentru mine să scriu o carte despre singurătate şi, în acelaşi timp, să fiu între oameni. Acasă, nimeni nu mă lasă singur şi nici nu vreau lucrul acesta. Sunt tot timpul în interacţiune cu familia mea, cu prietenii mei, cu comunitatea în care trăiesc. Dar din când în când închid o uşă între mine şi univers şi, în biroul meu, pot în fine să mă ocup şi de această zonă a minţii mele care este scrisul de literatură, probabil cel mai important proiect al vieţii mele. Aşadar, am început această carte pe fondul unei efervescenţe social-politice de care am făcut abstracţie în dimineţile în care am scris.

 

Cartea aceasta aţi visat-o, aşa cum vi se întâmplă şi cu alte cărţi?

Da, exact la fel. Eu nu scriu altfel niciodată. Cărţile, pur şi simplu, au viaţa lor. Şi Melancolia a apărut din nimic, fără un proiect anterior, fără să ştiu ce vreau să scriu, fără să îmi iau notiţe sau să schiţez un plan. Am început scriind prima frază a cărţii, am continuat în aceeaşi cheie, mi-am dat seama foarte târziu cam unde ar trebui să merg, am terminat prima povestire fără să ştiu nimic despre carte. A doua povestire, cea centrală, mi-a dat încredere în proiect şi apoi am putut să o scriu pe a treia, care este un fel de sinteză a celor trei. Deci este o carte organică, a evoluat aşa cum evoluează un embrion, fără să ştiu dacă el se va transforma într-o floare, o albină sau o fiinţă omenească. Până la urmă a ieşit ce a vrut ea să iasă şi sunt foarte bucuros că exstă.

 

„Un scriitor trăieşte prin vulnerabilităţile lui, nu prin forţa lui”

„Cea mai delicată carte a mea, cea mai lipsită de platoşă” o numiţi. Nu vă e teamă că expunându-vă sufletul, spaimele, tristeţile vă vulnerabilizaţi?

Asta vrea fiecare scriitor. Un scriitor trăieşte prin vulnerabilităţile lui, nu prin forţa lui. Un scriitor adevărat se expune publicului ca şi când ar fi un preparat anatomic, îşi desface pielea şi coastele – cum spunea Nichita Stănescu, „Şi să te-mbrăţişez cu coastele aş fi vrut” –, pentru ca cititorul să poată privi în interiorul minţii şi trupului său. Acesta este sacrificiul artistului. Un artist care se înconjoară de armură nu mai poate nici el însuşi şi nu lasă nici cititorii să privească în interiorul său. Un artist adevărat este transparent, prin el şi în el se poate privi. De aceea, cu cât o carte este mai personală şi mai fragilă, cu atât este mai adevărată. Acesta e cuvântul pe care îl folosea Kafka pentru scrierile lui. El nu spunea „am scris o pagină foarte bună sau expresivă”, ci „am scris, în sfârşit, o pagină adevărată”. Adevărul e simplu întotdeauna. Ca să ajungi la el, trebuie să ai o experienţă literară lungă, pentru că la început ţi se pare că trebuie să fii complex ca să cucereşti oamenii. În cele din urmă, aşa cum spunea cineva despre Eminescu, „te dezbraci de podoabe” şi te arăţi gol în fața lumii.

 

Şi mai spuneaţi: „Cartea s-a cerut scrisă”. În ce sens s-a cerut scrisă? Aţi simţit nevoia de a vă elibera de gânduri care apăsau de multă vreme şi care s-au cerut descătuşate?

Nu, nu e vorba de ceea ce am simţit eu, ci de ceea ce mi s-a impus. Când ai un corpus de cărţi pe care le-ai scris de-a lungul a 40 de ani de literatură, ştii imediat ce lipseşte din corpusul acesta, ţi se semnalează ce trebuie să urmeze. De pildă, ultima mea carte de literatură a fost Solenoid, o carte fundamentală, ca şi Orbitor, un portavion al flotei mele, o carte-testament pentru mine. Era cu neputinţă să mă apuc să fac încă o dată aşa ceva. Thomas Mann, după cum ştiţi, a scris patru romane mari şi patru mici. După fiecare roman mare, a publicat unul mai mic și mai simplu, dar la fel de valoros şi de intens ca și cele voluminoase. Cred că simţea că nu va putea face de două ori consecutiv acelaşi efort colosal să scrie, de pildă, Muntele vrăjit sau Doctor Faust, trebuia să mai scrie şi Lotte la Weimar, şi Alesul

La fel e şi în cazul meu, cărţile îmi dictează următoarea carte. Eu nu ştiu ce trebuie să scriu, dar ele ştiu, pentru că au un fel de ”senzori” literari, aşa cum fiecare celulă a noastră are senzori biologici şi ştie ce celule trebuie să o înconjoare. Scrisul e un proces organic, nu mental, raţional, cunoscut până la capăt de autor.

 

„În Melancolia, am încercat instinctiv să fac nişte tablouri a la Chirico, care nu dezvăluie nimic şi totuşi ar vrea să spună totul”

Foto: Arhivă personală Mircea Cărtărescu

Aţi optat pentru o carte care, deşi autobiografică, este lipsită de jaloane temporale şi spaţiale. De ce?

Asta nu e aşa important pentru mine. Cred că totul se datorează tipului de carte pe care îl reprezintă Melancolia, o carte parabolică şi care are elemente de basm fantastic. Și atunci, pentru ca o parabolă să fie vie, ea nu trebuie să fie localizată. Poţi face parabole numai în abstract, în aşa fel încât ele să reziste oriunde şi oricând. Dacă vrei să faci sociologie, scrii romane realiste în care recunoşti oraşe și străzi. Dar o parabolă nu se referă la lume, ci la substanţa din care a ieşit, la fundamentul mental pe care se construieşte, e ceva abstract, care să poată fi localizat oriunde şi oricând. Parabola fiului risipitor sau Parabola bunului samaritean din Evanghelii nu sunt localizate, sunt atemporale şi universale, tocmai pentru ca ele să se potrivească fiecărui suflet omenesc. La fel sunt şi aceste trei povestiri ale mele, ele ar trebui să spună ceva fiecărui om, pentru că e vorba de trei traume fundamentale prin care fiecare dintre noi am trecut: trauma despărţirii de mamă, trauma gemelităţii şi a relaţiilor dintre fraţi şi trauma descoperirii sexului în adolescenţă.

 

Îl numiţi pe pictorul Giorgio de Chirico spiritul tutelar al acestei scrieri. De ce această punere în oglindă a Melancoliei cu pictura metafizică?

De Chirico a fost un caz special în istoria artelor moderne. El a lucrat înainte de avangardişti şi suprarealişti şi i-a influenţat şi pe unii, şi pe alţii. Picturile lui metafizice de la începutul secolului XX, din  jurul lui 1910, muzele lui metafizice, peisajele lui cu colonade au un aer extraordinar de straniu, de singurătate şi exemplaritate. Niciodată nu m-am simţit atât de hipnotizat de un gen de pictură ca în cazul picturii metafizice italiene şi, mai ales, ca în faţa picturii lui de Chirico. Este în el o amiază eternă care produce o stare foarte stranie de delocalizare şi de intensă angoasă, de intensă melancolie. De altfel, una dintre lucrările lui cele mai hipnotice se numeşte Melancolia şi misterul unei străzi. Deci, am încercat instinctiv să fac, în acest triptic, nişte tablouri a la Chirico, tablouri enigmatice, care nu dezvăluie nimic şi totuşi ar vrea să spună totul.

 

„La sfârşitul cărţii, m-am simţit în bună măsură vindecat, eliberat”

Tot ce scriu este ca să înţeleg ce e cu mine, ca să-mi înţeleg situaţia în lume”, spuneaţi recent. V-a ajutat, în acest sens, Melancolia, mai direct autobiografică” decât tot ce aţi scris până acum?

Melancolia m-a scos din adevărata mea melancolie, pe care am început s-o simt o dată cu înaintarea în vârstă, pentru că melancolia este sentimentul trecerii timpului, sentimentul tragic al sfârşitului tuturor lucrurilor. În ultimii cinci-şase ani, pe când depresia mea progresa, am avut o foarte mare nevoie de ajutor şi nu am ştiut de la cine să-l cer. Acele 10-15 pagini în care nu există decât cuvântul „ajutor!”, din Solenoid, au fost şi ele o expresie a acestei nevoi de a ieşi dintr-o teribilă fundătură. Scriind aceste povestiri, într-un fel, mi-am înţeles situaţia şi am putut să o tolerez, aşa încât, la sfârşitul cărţii, m-am simţit în bună măsură vindecat, eliberat. E motivul pentru care această carte, care a fost adesea comparată că Nostalgia de acum 30 de ani, de fapt seamănă cel mai tare cu Travesti, micul meu roman scris imediat după Nostalgia şi care, de asemenea, a fost la vremea aceea un fel de pansament pe o rană din psihicul meu. Tot niște psihodrame sunt şi aceste trei povestiri din Melancolia.

 

„Ne bucurăm de viaţă şi unul de celălalt ca orice cuplu care-și merită numele”

Împreună cu soţia sa, scriitoarea Ioana Nicolaie Foto: Arhivă personală Mircea Cărtărescu

Vă adresez, nu întâmplător, două întrebări pe care i le-am adresat şi soţiei dumneavoastră, Ioana Nicolaie. Şi dumneavoastră, şi Ioana Nicolaie – amândoi născuţi într-o zi de 1 iunie –, aţi scris concomitent două cărţi autobiografice care, se deduce, au fost scrise din sau cu tristeţe. Ioana Nicolaie spunea într-un interviu că nu vorbiţi despre cărţile pe care le scrieţi decât atunci când sunt gata. Din exterior, această situație duce cumva cu gândul la oameni care se află la un perfect unison, la suflete pereche…

Este o simplă coincidenţă că amândoi suntem scriitori şi că ne interesează acelaşi domeniu. Sigur că e mai plăcut să ai un interes comun, cum e la noi literatura sau, în mod general, lumea artistică, dar asta pentru mine nu e esenţial. Ioana putea fi orice, aş fi avut aceeaşi prietenie şi căldură pentru ea. Fireşte că ea îşi scrie cărţile ei, are o  linie a ei, pe care merge bine – din ce în ce mai bine, aş spune –, iar eu am vechea mea linie literară, dar ele nu se intersectează, practic, în niciun punct. Nu pot fi între noi influenţe reciproce, pentru că avem un fel de sfială să vorbim între noi de lucruri de felul acesta. În ultimii zece ani avem fiecare biroul nostru în care ne încuiem, eu două-trei ore diminețile, Ioana, de dimineaţă până seara, şi după aceea ieşim de acolo şi vorbim de ale noastre, de gospodărie, de copilul nostru, de prieteni. Ducem o viaţă cu totul normală, ne bucurăm de viaţă şi unul de celălalt ca orice cuplu care-și merită numele.

Dar credeţi în predestinarea întâlnirii între doi oameni care alcătuiesc ceea numim suflete pereche?

Deși ne-am născut în aceeaşi zi (în ani diferiți), ne-am ferit mereu să tragem concluzia că am fi fost predestinaţi unul celuilalt. De fapt, ca toate întâlnirile din lumea asta, şi întâlnirea noastră a fost rezultatul a nenumărate coincidenţe. Nu mă gândesc pres des la lucrul acesta, mă simt foarte bine cu Ioana şi asta mi-e de ajuns.

 

„Ţesătura socială a fost ferfeniţită în ultimii ani şi va fi extrem de greu să retransformi România într-o ţară europeană normală”

La unul dintre protestele la care a participat, alături soţia sa, Ioana Nicolaie, şi de scriitoarea Ioana Pârvulescu Foto: Arhiva personala Mircea Cărtărescu

Urmează, deduc, o perioadă de pauză literară…

O, da! Am în față o vară de lecturi și călătorii, în care nici nu vreau să mă gândesc la scris.

 

Dar bănuiesc, de asemenea, că vă vom găsi la fel de implicaţi civic, aşa cum v-am văzut în ultimii ani, despre care spuneaţi că, de câte ori deschideaţi televizorul, pentru ştiri, vă venea în minte o frază din Toamna patriarhului, a lui Marquez: „Ce ţară de rahat, o vacă în balconul patriei!”. Simţiţi că s-a schimbat ceva după 26 mai? O schimbare profundă sau pe cale de a deveni o schimbare profundă?

După 26 mai, după euforia mai ales a zilei următoare, când s-a petrecut şi arestarea lui Liviu Dragnea, am avut ocazia, până azi, să ne dăm seama că, de fapt, filiera Dragnea nu este singura vinovată de tot ce s-a întâmplat în ultimii ani, de când PSD este la guvernare. Nu este vorba doar de Dragnea şi de câţiva membri ai grupului infracţional organizat care, evident, l-a avut ca şef. Acest grup nu a fost decât vârful piramidei, iar după retezarea lui, piramida a rămas intactă şi face ce ştie, în continuare, să facă. Întregul PSD este de vină pentru deplorabila stare actuală a națiunii noastre, ultima din Europa la toate capitolele în afară de corupție și hoții, unde e pe primul loc. PSD va continua aşa până când va fi înfrânt decisiv în alegerile prezidențiale și parlamentare care urmează.

Alegerile europene au fost, printre altele, și un test în privinţa felului în care oamenii vor vota la alegerile naționale. Până atunci, cu o orbire teribilă şi cu nişte reflexe de crocodil, PSD face ticăloşii în continuare, fără remuşcări, fără conştiinţă, fără frica de viitor. Speranţa mea este că PSD se va prăbuşi la următoarele alegeri şi nu va mai scoate capul niciodată. Dar chiar și așa, urmările guvernării sale sunt teribile. Ce va urma după înfrângerea sa va fi dramatic, pentru că ţesătura socială, la noi, a fost complet ferfeniţită în ultimii ani şi va fi extrem de greu să retransformi România într-o ţară europeană normală.

 

Cine şi cum credeţi că ar putea începe procesul acesta de aducere în matca normalităţii?

Până acum politica s-a făcut numai pe bani. Ceea ce i-a interesat pe majoritatea oamenilor politici au fost sursele de bani, adică jefuirea ţării, în care este şi PSD-ul specializat, dar nu e singurul. Nu vom uita prea curând monstruoasa sa coaliție cu PNL. Va trebui să  vină un moment în care politica se va face pentru binele cetăţeanului, nu pentru umplerea propriilor buzunare. Acela va fi momentul testului suprem. Dacă România va fi vreodată o ţară europeană normală, în care legea va domni, dacă vom avea până la urmă un nou tip de politician care va face politică din adânci convingeri morale, atunci vom ieşi la suprafaţă. Dacă vom continua cu felul vechi de a face politică, și care nu e decât jecmănirea unei naţiuni, nu mai avem nicio speranţă. Imediat după alegerile prezidenţiale şi parlamentare, care urmează, vom vedea cine suntem cu adevărat.


Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. 5 iulie 2019

    […] notă: Interviu publicat în premieră pe siteul Puterea a Cincea, aici! […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.