Barbaria cu față academică

Corectitudinea politică înflorește acolo unde cuvintele, afirmațiile goale, manipulările ideologice, spaimele ancestrale, interesele meschine și, nu în ultimul rând, nebunia țin loc de argumente și fapte. Adică în zonele în care predomină subiectivitatea acută, „cuvântul meu contra cuvântului tău”. Și unde, dacă nu în politică, în presă și în viața academică se practică pe scară largă acest tip de diversiune?

Ele sunt organizate în scopul obținerii de avantaje și de acaparare a puterii. Că efectele se răsfrâng și asupra societății, e dincolo de orice dubiu. Și asta pentru că noua ideologie a contra-selecției se face, de ani buni, simțită în toate straturile sociale. Un singur exemplu poate lămuri gravitatea situației. De pildă, numirea unui rector la o mare universitate pe criterii de gen, rasă, orientare sexuală, fără a se ține cont de calitățile științifice și manageriale ale respectivului personaj. Poate fi o nulitate ca administrator și o calamitate în domeniul activității academice ori de predare – dar nimeni nu va îndrăzni să strige: „Împăratul e gol!”, deoarece gama represaliilor e infinită. Acuzațiile tot mai frecvente de „fascist”, „nazist”, „suprematist alb”, „conservator” sunt doar preludiul la acțiuni-standard ce culminează cu darea afară din serviciu. Urmează, probabil, etapa trimiterii la închisoare și „reeducarea” cu metode violente a recalcitranților care nu se înscriu în linia ideologică impus cu forța.

Ce va face un astfel de rector (sau manager de fabrică, director de ziar ori televiziune, politician ori regizor)? Simplu: va promova în mod exacerbat valorile în care crede și grupurile care l-au susținut. Adică va introduce cu bună-știință și agresiv o agendă care nu e nici pe departe a majorității covârșitoare a celor din subordinea sa. O minoritate virulentă se substituie astfel fulgerător majorității placide și non-ideologice. Transpus în limbaj politic, vorbim despre un atac fără precedent la însăși ideea de democrație. Nu mai contează „puterea poporului”, așa cum spune definiția clasică, ci voința unor elite autodesemnate drept garante ale „progresului” și „avansului” social.

• Citiţi şi: Puricii de șobolan

De la o poziție acceptabilă, ba chiar necesară, corectitudinea politică a evoluat, istoric vorbind, în direcția unei ideologii represive, încărcate de resentiment. Ea vizează acapararea prin mijloace nedemocratice, anti-meritocratice, a puterii. Nu puteai să nu fii, în anii ’70 ai veacului trecut, ca și azi, de altfel, de acord cu măsurile menite să elimine batjocura și să anuleze dezavantajele sociale ale unor anumiți membri sau anumitor grupuri și categorii sociale. Ele constituie parte a idealului egalității între oameni. Chiar și atunci când s-au radicalizat, în anii 1980, prin așa-numitul „limbaj inclusiv”, lucrurile încă erau acceptabile: atunci se viza interzicerea limbajului ofensator și a comportamentului susceptibil să jignească ori să ducă la marginalizarea și excluderea unor persoane sau grupuri.

Marea turnură s-a produs în anii 1990. Atunci, fostele victime au început să folosească pe scară largă metode agresive de intimidare și excludere a celor pe care-i considerau responsabili pentru dramele lor personale. Sosise ceasul răzbunării. Marea surpriză era că în vizor nu se aflau doar – să le spunem – „extremiștii”, nesimțiții, nerușinații, opresorii, ci întreaga societate. Universul trebuia pedepsit, „reeducat” și mutilat pentru a se conforma pretențiilor emise de cei care păstraseră mentalitatea de victime chiar și atunci când nu-i mai persecuta nimeni. Acea „psihodinamică a corectitudinii politice” despre care vorbea Howard Schwartz, în 1997, a răsturnat viziunea tradițională asupra confruntărilor sociale, înlocuite cu jargonul și comandamentele noii orientări. Acestea sunt, după cum le definea Richard Bernstein într-un articol din 1991, publicat în „The New York Times”, formule post-marxiste ale extremei stângi: „lupta între clase economice a fost înlocuită, ca principal cadru ontologic, cu un set de opoziții mai clar accentuate, bazate pe diferențe de gen, rasă și orientare sexuală.”

• Citiţi şi: „Discursul urii” pe înțelesul cimpanzeilor

Potrivit lui Richard Bernstein, corectitudinea politică își are originea în radicalismul anilor 1960, „în viziunea căruia societatea occidentală a fost dominată timp de secole de ceea ce se numește «structura de putere a omului alb» sau de «hegemonia patriarhală». Una dintre credințele ce însoțesc această viziune e că toată lumea, cu excepția bărbaților heterosexuali albi, a fost victima unui fel de represiune și că li s-a refuzat dreptul la o voce culturală.” Ceea ce a criticat Bernstein, dar și alți adversari ai corectitudinii politice, n-a fost atât linia de forță a ideologiei, cât argumentarea agresivă, lipsită de logică și empatie, definită de „crescânda intoleranță, refuzul dezbaterii, obligația de a te supune unui program radical și riscul de a fi acuzat de una din cele trei crime frecvent menționate: sexism, rasism și homofobie.”

Până în anii 1980, în Statele Unite încă era posibil un lucru care astăzi stă sub pecetea interdicției: să scrii cărți și să aduci argumente împotriva pericolului mortal conținut de această ideologie. De prin 2000 încoace, ești crucificat pentru simpla intenție de a deschide această veritabilă cutie a Pandorei. Astăzi, cărți precum aceea a lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind (1987), a lui Roger Kimball, Tenured Radicals (1990) sau Dinesh D’Souza, Illiberal Education (1991) nu mai sunt citate în mediul academic decât pentru a fi batjocorite ori puse pe același raft cu Mein Kampf al lui Hitler. Și asta deși ele sunt luări de poziții lucide, desăvârșit argumentate și impecabil contextualizate ale noului obscurantism și ale barbariei cu față academică ce înăbușă în fașă încercările de dialog sau apel la raționalitate. În schimb, au proliferat în discursul academic occidental măsurile extreme, lipsite de logică și echitate.

• Citiţi şi: Cum să prinzi un pește mare

În deschiderea cărții sale, Dinesh D’Souza enumeră câteva măsuri desprinse direct din dogmele unui stalinism visceral, dar cu semnul schimbat: „Ca răspuns la câteva cazuri de lipsă de compasiune sau de bigotism flagrant, la universitatea din Michigan studenții și activiștii din facultăți au cerut ca toți profesorii negri să primească pe loc contracte de angajare pe viață, ca modalități de admitere precum testele standardizate să fie abolite și ca femeilor și studenților minoritari să li se permită să organizeze procese prin care să-i pedepsească pe studenții găsiți vinovați de a fi făcut remarci rasiste sau «stigmatizatoare» din punct de vedere sexual”.

Consecințele s-au văzut imediat: „Practic, toate universitățile americane și-au schimbat regulile de admitere, astfel încât în fiecare an o mare parte dintre noii admiși aparțin unor categorii minoritare certificate – mai ales negri și hispanici –, care aveau o medie a punctajului considerabil mai mică decât candidații albi sau asiatico-americani care au fost respinși. Deoarece aceste minorități au adeseori probleme să reziste în regim concurențial, cele mai multe dintre universități oferă o gamă vastă de programe și stimulente. Inclusiv burse în bani, pentru a-i încuraja să meargă la cursuri și să rămână în școală.”

• Citiţi şi: Cabina sufletelor moarte

Mă gândeam la unele din aceste lucruri săptămâna trecută, când Universitatea de Vest din Timișoara i-a avut ca invitați, în cadrul unei ceremonii Doctor Honoris Causa, pe doi străluciți oameni de știință, deținători ai Premiului Nobel pentru fizică, respectiv, chimie, francezul Gérard Albert Mourou și germanul (cu origini în România) Stefan Walter Hell. Nu e locul să vorbesc acum despre bucuria pe care mi-a provocat-o conversația cu doi oameni admirabili, modești, cu picioarele pe pământ, departe de aerele de primadone eternamente vexate ale unor piticanii cu merite incomparabil mai mici decât ale lor. Între întrebările pe care li le-am adresat a fost și una legată de corectitudinea politică. Mai precis, în ce măsură mediul științific este și el o victimă a acesteia, în felul în care a ajuns întregul spectru al umanioarelor (humanities). Și mai precis, dacă regulile impuse în lumea creatorilor îi exclud de la premii și onoruri pe „băieții răi” din domeniul științific, pe cei care navighează împotriva curentului impus de standardele comportamentale din campusurile occidentale.

Am aflat cu acest prilej că nici zona științei nu e lipsită de contestații, cabale, acuzații nefondate și imense gelozii. Dar corectitudinea politică are șanse mai mici de a face legea dintr-un motiv simplu (îl citez acum pe Stefan Walter Hell): „pentru că avem de partea noastră Natura”. Cu alte cuvinte, în fața probelor științifice, a teoriilor demonstrate, a datelor de laborator certificate și a celor provenite din istoria științelor asaltul ideologic nu are nicio șansă. Acesta înflorește acolo unde, cum spuneam la începutul articolului de față, nu e nevoie de argumente și dovezi, ci doar de o măciucă politică pentru a-ți atinge scopurile. Când logica și rațiunea domină spațiul deliberărilor, abaterile de la normele naturale sunt sancționate pe loc. Acolo unde ele au fost izgonite, domnește arbitrariul, abuzul, represiunea și, în destule cazuri, violența extremă.

Poate că ar fi o idee bună ca stupidele conflicte din mediul umanist să fie arbitrate, măcar din când în când, de oamenii de știință care au experiența directă și profundă a legilor Naturii.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News