Cum să prinzi un pește mare

Cataclismele, războaiele, prăbușirea piețelor financiare nu au pentru noi nici a mia parte din importanța acordată vreunui flecușteț monden petrecut în zona Dorobanți. Consecințele izolaționismului autoimpus se văd.

Tocmai mă pregăteam să scriu un articol despre traducerile literare și rolul lor în lumea de azi, când telefonul unui prieten din străinătate m-a transpus într-un cu totul alt univers: cel al luptelor politice. Aș fi vrut să vorbesc, pornind de la un studiu recent, despre piața americană a cărții, cea mai importantă din lumea vestică. Mai bine zis, despre numărul infim de cărți străine de calitate care apar în Statele Unite. Doar trei la sută dintre volumele publicate în fiecare an (e vorba în principal de romane) reprezintă transpuneri din alte limbi. Citez, pentru plasticitatea exemplului, un fragment dintr-un articol al lui Chad Post: „Să presupunem că din cele 195 de țări ale lumii, în 150 există industrii dezvoltate ale cărții. Să spunem – rotunjind în jos – că zece opere de ficțiune pe an din fiecare țară sunt cel puțin la fel de bune ca jumătate dintre romanele și culegerile de nuvele publicate de națiunile anglofone. Asta înseamnă cel puțin 1500 de titluri pe an, pe care editorii ar putea (ar trebui?) să le traducă în engleză. Potrivit datei de baze a lui «Publishers Weekly», numărul mediu de traduceri de noi titluri de ficțiune publicate anual, începând cu 2008, este 421. Asta înseamnă că suntem privați de cel puțin o mie de cărți bune în fiecare an.”

Dar chiar și o mie cinci sute de cărți, ce pot ele să însemne în oceanul de romane, povestiri și eseuri tipărite anual de marile concerne editoriale americane sau britanice?

Remediul ar fi să înveți limbi străine și să citești cărțile în original. Dar câte limbi străine poți învăța la un nivel suficient de înalt pentru a citi un roman „cu pretenții”? Astfel de constatări arată că, dincolo de ceea ce credem, comunicăm foarte puțin cu lumea înconjurătoare. Se pare că, pe măsură ce cresc posibilitățile de a ne informa, ne scade interesul. Semnalam în urmă cu mai mulți ani dispariția paginilor de politică externă din publicațiile „quality” din România. Un mai clar semnal de izolare nici nu putea exista. Românul, prin definiție, se dă în vânt numai după ceea ce se întâmplă în cele zece hectare din centrul Capitalei. Cataclismele, războaiele, prăbușirea piețelor financiare nu au pentru noi nici a mia parte din importanța acordată vreunui flecușteț monden petrecut în zona Dorobanți.

Consecințele izolaționismului autoimpus se văd: completa dezinformare a populației în ceea ce privește avantajele uriașe ce decurg din apartenența la Uniunea Europeană. Urmarea directă a analfabetismului politic e agitarea tot mai furibundă a discursului anti-european. Deocamdată, „euroscepticii” se recrutează din rândul politicienilor care au probleme cu justiția. Și nu întâmplător: necazurile lor sunt provocate de pretențiile UE de a implementa o legislație anticorupție severă. Nu e însă departe momentul când mesajele lor otrăvite vor ajunge și la pături largi ale populației.

În acest haos de ignoranță pe jumătate voită, pe jumătate impusă, suntem mereu luați prin surprindere de ceea ce se întâmplă dincolo de ograda noastră. Acesta e contextul în care a intervenit telefonul prietenului meu. Ora nouă, sâmbătă dimineața nu e – cel puțin pentru mine – perioada în care „funcționez” la întreaga turație. Și totuși, ceea ce mi-a spus, m-a trezit instantaneu: în Austria, adică la câteva sute de kilometri de locul unde trăiesc, viața publică luase foc. Bineînțeles, nu aveam habar de ce se întâmplă. Eu măcar am o scuză. Dar nicio televiziune și nicio agenție de știri, ca să nu mai vorbesc de vreun ziar din România – pe care le-am accesat rapid – nu menționau nimic despre ceea ce a pus pe jar întreaga Austrie.

Totul a pornit o dată cu dezvăluirile publicate, cu o seară înainte, de două publicații de limbă germană de maximă credibilitate: „Der Spiegel” și „Süddeutsche Zeitung”. Ele îl au drept personaj central pe vice-cancelarul austriac Heinz-Christian Strache, liderul partidului de extremă dreaptă, Partidul Libertății, al doilea ca pondere în țara lui Mozart și Freud. E vorba de șase ore de înregistrări făcute în vara lui 2017, într-o vilă din Ibiza. Conținutul înregistrărilor – a căror autenticitate n-a fost contestată – se referă la o discuție a lui Strache și a principalului său colaborator, Johann Gudenus, cu o presupusă miliardară rusă, provenind din cercul lui Putin. Femeia susținea că intenționează să investească în Austria sume mari și, în schimbul unor contracte grele cu statul, ar ajuta partidul lui Strache să câștige alegerile.

Întâmplarea pare decupată dintr-un film hollywoodian, imaginat de cei mai proști scenariști cu putință. În Austria, Strache are pretenția de incoruptibil, de legalist, de apărător al „valorilor străbune”. Prin contrast, imaginea oferită de materialul filmat e cea a unui șantajist, a unui politician la fel de dispus la tranzacții oneroase, a unui bârfitor de bas-étage, care ar deține probe compromițătoare despre toată lumea, și la fel de permeabil la acte de corupție ca și cei pe care i-a demascat în discursuri vituperante. Din unele gesturi ale apropiaților săi rezultă că nu s-ar da în lături nici de la eliminarea fizică a adversarilor. Dacă portretul său e mai mult sau mai puțin predictibil, împrejurările „flagrantului” sunt uluitoare.

Filmările au fost făcute în decorul luxuriant al stațiunii Ibiza, într-o vilă închiriată special pentru întâlnirea-capcană cu liderul partidului care, în acea perioadă, se pregătea intens de alegeri. Nu se știe cine a făcut filmările și de ce n-au fost scoase la iveală în timpul campaniei din 2017. Nu se știe nici de ce ele au apărut abia acum, în prag de alegeri europarlamentare și în preziua unei uriașe întâlniri a dreptei europene convocată la Milano. Strache a ajuns vice-cancelar jucând cartea corectitudinii și a legalității. Filmările ni-l înfățișează drept un escroc ahtiat de obținerea cu orice preț a puterii.

Aflat în Ibiza împreună cu lideri ai partidului pe care-l conduce, Strache a fost solicitat de mâna sa dreaptă, Gudenus, să întâlnească o multimilionară din Rusia, care se dădea drept nepoata unui personaj influent, miliardar și el, din anturajul lui Putin. La reuniune a participat un grup restrâns de politicieni austrieci și misterioasa bogătașă, însoțită de un și mai misterios „purtător de cuvânt” al acesteia. Dacă rusoaica era elementul mai degrabă decorativ al peisajului, bărbatul a dat dovadă de o remarcabilă abilitate în întinderea momelii către gura lacomă a austriecilor. Și asta deși a menționat că banii pe care-i pune la bătaie sunt ilegali sau semi-legali. Punctul central l-a constituit pretinsa intenție a oamenilor de la Moscova de a cumpăra cel mai influent ziar austriac, „Der Krone (Kronen Zeitung)”. În realitate, totul era un bluf. Partea „rusă” a adus discuția în așa fel încât să rezulte, dincolo de orice tăgadă, că politicienii austrieci ar fi acceptat să acorde contracte preferențiale cu statul, îndeosebi în domeniul construcției de drumuri, în schimbul ajutorului din campania electorală. Prin influența ziarului, voturile ar fi balansat decisiv în favoarea Partidului Libertății.

A doua parte a discuției a vizat acordarea unui sprijin material partidului. Suma rostită de Strache era un fleac: „între 500 000 și un milion și jumătate sau două de euro”. Încă mai grav, donația urma să evite canalele oficiale, urmând să ajungă la partid prin intermediul unei fundații. În cursul celor șase ore, s-a discutat pe larg despre posibilitățile de investiție ale „rușilor”. Mărinimoși, austriecii au acceptat pe nemestecate toate cererile pseudo-investitorilor. Limbajul golănesc, evocarea actelor de șantaj între politicieni și batjocura la adresa presei completează un peisaj moral abject.

Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, sâmbătă la prânz, Heinz-Christian Strache și-a anunțat demisia din funcția de vice-cancelar al Austriei. Știrea e dată la BBC și la CNN. În România, încă nimic. Vor urma, desigur, procese împotriva celor care au făcut publice înregistrările. Demisia înseamnă enorme bătăi de cap pentru cancelarul Kurz (pictat în culori oribile de „aliatul” său), care va trebui să facă față unei situații aproape imposibile: să continue guvernarea alături de partidul extremist condus cândva de Joerg Haider, pătat de o afacere ultra-compromițătoare, sau să declanșeze alegerile anticipate.

Evident, nu se știe cine a pus la cale înscenarea. Destul că vice-cancelarul Austriei s-a dovedit a fi un personaj venal, ce trăiește într-o atmosferă sordidă.

Întâmplarea seamănă ca două picături de apă cu aceea care l-a implicat acum câțiva ani pe Adrian Severin. Momeala a fost la fel de grosolană și lăcomia la fel de mare. Strache trebuia să plece — așa cum trebuie să plece mii și zeci de mii de alți politicieni de pe glob. Oricine l-a atras în laț, orice mobiluri va fi având, a făcut un lucru bun. Vice-cancelarul Austriei n-a trecut testul cinstei. Capcana ar fi putut fi întinsă de un larg spectru de persoane: inamicii din Opoziție, nemulțumiții din propriul partid, adversarii ori prietenii, dușmanii din afară ori jurnaliștii cu bani și influență. Încă o dovadă că politicienii ar trebui să știe ce riscă. Dar ei nu știu niciodată nimic. S-au învățat să creadă că sunt un fel de supra-oameni, care pot vinde și cumpăra orice, pentru a simți gustul îmbătător al puterii.

În tot acest scenariu dezgustător, Strache a avut un singur moment de luciditate, unul singur în cele șase ore în care a consimțit fără ezitare la toate pretențiile „părții ruse”: la un moment dat, a observat că degetele picioarelor „miliardarei” nu erau deloc îngrijite… Era prea târziu: în prostia, aroganța și lăcomia lui devastatoare, trăsese deja toate gloanțele nemerniciei și infamiei.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News