Mesajul coifului

Deși despre furtul obiectelor de patrimoniu, inclusiv coiful de la Coțofenești, s-a spus și s-a scris totul, subiectul e prea spectaculos pentru a scăpa prilejul de a-l aborda. Am să mă refer la elemente în aparență colaterale, și nu la detaliile tehnice ale jafului de la Muzeul Drents din Assen.

Înainte de a mă informa, am crezut și eu – ca mulți indignați de la televiziuni – că prețioasele obiecte au fost expuse într-o clădire oarecare, dintr-un orășel olandez adormit. Realitatea e cu totul alta. E vorba de o instituție extrem de prestigioasă, unde se expun îndeosebi obiecte de arheologie și artă veche. Deși localitatea care o găzduiește nu are nici 70.000 de locuitori, ea figurează pe harta celor mai căutate puncte muzeale din Europa. Ca să dau câteva exemple, aici au fost expuse opere de inestimabilă valoare, precum Armata de teracotă chineză, Manuscrisele de la Marea Moartă, discul ceresc de la Nebra (provenind din epoca bronzului și considerat a fi cea mai veche reprezentare din lume a unei observații cosmice), obiecte de artă unică de la Pompei etc., dar și picturile unor mari artiști, de la Rembrandt și Van Gogh la mai recenții Edward Hopper și Frida Khalo.

Aceste exemple sunt suficiente pentru a încheia discuțiile privind oportunitatea organizării unei asemenea expoziții. Numai capetele pătrate ale izolaționiștilor nu înțeleg de ce e important ca arta românească să circule în lume. Tot felul de figuri patibulare, care n-au pășit în viața lor într-o expoziție, se erijează în campioni ai valorilor și identității naționale, tunând și fulgerând împotriva străinilor care ne jefuiesc. Îmi permit să fac, în acest punct, un mic scenariu, la fel de legitim ca și tiribombele asurzitoare de la televiziuni și de pe Internet.

De unde știm că la originea furturilor se află niște străini, de pildă iraniano-indienii arestați săptămâna trecută, și nu vreun românaș get-beget? În România acestui moment circulă, pe canale invizibile, sute și sute de milioane, poate miliarde de euro. Bani peșin, necontabilizați și imposibil de detectat. De câteva zile, se vorbește despre sumele fabuloase pe care încerca să le strângă pentru campania lui electorală Călin Georgescu. Specialiști în marketing susțin că operațiunea prin care candidatul-surpriză a adunat un număr considerabil de voturi a costat câteva zeci de milioane de euro. Cu toate acestea, Salvatorul pretinde, sub semnătură proprie, că n-a cheltuit niciun sfanț.

Dacă s-au găsit în România indivizi dispuși să finanțeze „în orb“ un candidat care a reciclat în folos propriu miturile geto-dacismului, de ce să excludem posibilitatea ca un psihopat plin de bani, drogat și el cu mitologiile și paranoicele povești protocroniste, să fi pus la bătaie câteva milioane pentru a i se aduce minunatele opere de artă găsite cândva în zona Ploieștiului?

Pentru mine, e de natură secundată dacă splendidul coif de la Coțofănești e de origine dacică, greacă, scită sau iraniană. Nu mă interesează dacă a fost lucrat de mâna lui Zamolxis ori Gebeleisis sau dacă a stat pe fruntea lui Decebal. Ceea ce contează e că în secolul al IV-lea înainte de Hristos pe teritoriul de azi al României exista un cert interes pentru frumos, că oamenii dovedeau mult rafinament și că foloseau, probabil în scopuri rituale, obiecte de o asemenea splendoare. Ceea ce mă impresionează, așadar, e nivelul de civilizație al acelei populații.

Episodul dramatic de la Muzeul Drents ar trebui să ne invite la reflecții, și nu să resuscite naționalismul primitiv și xenofobia debordând de ură și resentiment. Deși sună bizar, cred că ar trebui să examinăm și partea bună. Lucrări de artă s-au furat întotdeauna, se fură și se vor fura în continuare. Din acest punct de vedere, tragedia de la Drents ne plasează într-un soi de normalitate, pe cât de nedorită, pe atât grăitoare: iată, și în România există creații artistice valoroase, râvnite cu ardoare. Acest nedorit eveniment ne-a așezat pe harta interesului public. Toată lumea vorbește azi de existența coifului, punând întrebări despre zona din care provine. Știm că adeseori arta se impune prin scandal. După furtul și vandalizarea ei, celebritatea Monalisei a crescut exponențial. Sper să nu rezulte de aici că-mi doresc ca minunatele noastre obiecte să nu fie recuperate ori ca, din inconștiență, teamă sau nebunie, să fie, Doamne ferește, distruse.

Chiar dacă a fost asigurat cu o sumă de peste trei milioane de euro, valoarea Coifului e inestimabilă. Redus la substanța originală, numită electrum (un aliaj natural de aur și argint), căruia i s-a adăugat și o cantitate oarecare de cupru, metalul în sine nu reprezintă o avere. Logica îmi spune că hoții n-au riscat pușcăria știind că prin topire reduc o comoară uriașă la dimensiunea unui lingou de șapte sute și ceva de grame. La cursul actual, echivalentul aurului rezultat prin topire n-ar depăși șaptezeci de mii de euro. Merită acești bani riscul? Greu de crezut. Prin urmare, nu componenta materială a primat, ci importanța simbolică. Felul în care a decurs operația, faptul că hoții au mers direct la țintă indică, destul de probabil, faptul că au fost instruiți să acționeze în felul în care au făcut-o.

Dacă această ipoteză e corectă, înseamnă că ne aflăm în fața unei lovituri la pont. Altfel spus, a unui furt comandat. Ceea ce ar transforma întreaga poveste într-o istorie și mai complicată. Că a fost vorba de premeditare, e dincolo de orice dubiu. Împrejurările jafului spun că a fost gândit cu multă atenție. S-a desfășurat în noaptea de dinaintea închiderii expoziției, așadar într-un moment când concentrarea celor de la muzeu era la cotele cele mai joase. Site-ul instituției informează că se pregătea deja un viitor vernisaj și, că prin urmare, nimeni nu-și imagina că se va întâmpla ceva deosebit. De altfel, în istoria de o sută șaptezeci de ani a muzeului nu s-a mai semnalat un incident de asemenea proporții.

Prin urmare, s-a mizat și pe adormirea vigilenței, pe inevitabila relaxare, pe disiparea atenției și, probabil, chiar pe naivitatea celor care conduc muzeul. Atunci când ai în custodie asemenea obiecte rare, nu te comporți ca și cum nu s-ar putea întâmpla nimic, ci ca, oricând, în fiecare secundă, se poate întâmpla orice. Din acest punct de vedere, am fost oarecum șocat de mioritismul de care au dat dovadă olandezii. Directorul muzeului vorbea cu un fel de resemnare de ciobănaș moldovean despre atacul produs, ce e drept, nu la apusul, ci înainte de răsăritul soarelui. Ceea ce mi-a întărit convingerea că, în ciuda urletelor și răcnetelor care se aud la București la adresa părții române, aceasta nu are nicio vină. Culpa e în întregime a olandezilor.

Sunt absolut sigur că directorul Muzeului Național de Istorie și Ministerul Culturii au procedat corect din punct de vedere legal, respectând procedurile stabilite pentru ceea ce se numește în limbaj juridic „exportul temporar“ al operelor de artă. Drept dovadă, transportul a ajuns în bună stare la destinație. Partea din contract care a revenit părții române a fost respectată în întregime. Cei care cred că dacă s-ar mai fi adăugat dosarului și o hârtie semnată de șeful guvernului situația ar fi fost cu totul alta, vorbesc în vânt. Nici o mie de semnături prim-ministeriale, nici vehemența post-factum a protestatarilor nu i-ar fi intimidat pe cei care au pus la cale lovitura.

Deși situația e de-o gravitate fără precedent, mă amăgesc cu gândul că minunatul coif de la Coțofănești a dorit să ne transmită un mesaj. Stă în firea noastră să începem să ne admirăm valorile doar după ce nu le mai avem. Câtă vreme artiștii și creațiile lor sunt vii, nu dăm doi bani pe ei și ele. Case memoriale în paragină, instituții culturale rămase fără fonduri, săli de concerte și galerii lăsate de izbeliște, ediții din mari scriitori și publicații culturale de a căror soartă nu se interesează nimeni sunt realitățile crude ale zilei. Starea dramatică a clădirii-domiciliu a coifului și a brățărilor e cunoscută de toată lumea. Însă niciunul din indignații de azi n-a găsit de cuviință să arunce o privire spre dezastrul ce pândește una din capodoperele arhitectonice ale țării.

Bani se găsesc pentru orice: pentru săli de sport în care nu intră nimeni, pentru amenajarea de parcuri în sate depopulate, pentru penibile spectacole omagiale. Ca să nu mai vorbesc despre sumele colosale înghițite de susținerea partidelor și de jalnicele campanii electorale a căror eficacitate a fost făcută de rușine – după cum tocmai am văzut – de mișculațiile tiktokiste ale unui singur om. Pentru astfel de găuri negre banii nu lipsesc niciodată. În schimb, disprețul față de singurul produs care ne face unici pe planetă, care ne răscumpără existența și ne dovedește identitatea – creația artistică – a atins cote inimaginabile. De aceea, bocetele și smulgerile de păr, sfâșierea hainelor la care se dedau tot felul de patrioți ce se simt, brusc, loviți în demnitatea și identitatea lor națională sunt grotești. Ceva îmi spune că singurul lucru la care se vor gândi guvernanții va fi înăsprirea – adică mutilarea – legislației privind statutul operelor de artă. Ceea ce va afecta în mod radical inclusiv circulația creațiilor noastre culturale în lume. Doar la atât îi duce mintea.

Inși care până ieri nici măcar nu auziseră de coiful de la Coțofănești zbiară din toți bojocii de parcă li s-ar fi amputat un braț ori li s-ar fi tăiat o ureche. Cum e prea târziu să facă ceva pentru a recupera obiectele dispărute în Olanda – să sperăm că Poliția de acolo și Interpolul se vor ridica, totuși, la înălțimea așteptărilor –, le amintesc că ar putea contribui la întregirea patrimoniului național: să iasă în fiecare zi cu pancarte și să ceară restituirea tezaurului despre care știm unde se află: la Moscova. Abia atunci puseurile lor de indignare și manifestarea patriotismului din gură, nu din faptă, vor prinde o pojghiță de credibilitate.

Visez cu ochii deschiși că minunatele artefacte sustrase din muzeul olandez vor fi găsite. Și mai visez că locul unde vor fi depozitate nu va fi aceeași sală insalubră de pe Calea Victoriei unde au stat și până acum, într-o construcție care e ea însăși o ruină. Nu de alta, dar o astfel de clădire nu e un loc unde-ți vine să te întorci, ci de unde să fugi cât vezi cu ochii.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News