Final de mandat prezidenţial sau finalul unei epoci?

Klaus Iohannis. Sursă foto: Administraţia Prezidenţială

Se încheie doar cel de al doilea mandat prezidenţial al lui Klaus Iohannis – un preşedinte care a păstrat România pe direcţia euro-atlantică – sau este şi finalul unei epoci marcate de stabilitate şi de pace? La orizont sunt vremuri foarte dificile.

Klaus Iohannis şi-a încheiat cel de al doilea mandat la Preşedinţia României, în 12 februarie, prin demisie, fiind primul preşedinte al României care pleacă astfel din funcţie.

Ţara este, în acest moment, destabilizată de politicieni  demenţi,  populişti,  anti-occidentali, pro-ruşi care, în ultima vreme, au recitat cu patetism refrenul suspendării preşedintelui Klaus Iohannis. Nu a contat că ar fi fost un demers pur populist, nefondat, inutil, inadecvat. Nu a contat că nu ar fi avut finalitate. Potrivit Constituţiei, art. 95, alin.1, suspendarea din funcţie a preşedintelui se poate face – dar numai în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei –, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Or, preşedintele nu a încălcat Constituţia, iar CCR nu avea cum să dea un aviz favorabil. Nu a contat, însă, că o eventuală suspendare a preşedintelui nu ar fi folosit nimănui, cu un referendum organizat cu câteva zile înaintea alegerilor prezidenţiale care vor avea loc peste nici trei luni. Această falsă temă pusă pe agenda publică nu a folosit nimănui în afara „suveraniştilor” din Opoziţie care fac, direct sau indirect, jocurile Rusiei. Este, însă, dezaăgitoare înhăitarea USR cu AUR, SOS şi POT în punerea în mișcare a procedurii de suspendare a Președintelui. Preşedintele Iohannis le-a dejucat planul şi a ales să demisioneze pentru a nu diviza societatea – înaintea unor alegeri cu miză imensă – cu un subiect în plus: referendumul de demitere.

Nu a fost totul perfect în cele două mandate, a fost loc şi de critici pe linia politicii interne, dar în linii mari, pe linie de politică externă şi de apărare – care ţin de prerogativele sale constituţionale –, preşedintele Iohannis merită un cuvânt de mulţumire. În cei zece ani în care s-a aflat la Cotroceni – vremuri impredictibile, cu un război în apropiere care ameninţă să se extindă, cu un război hibrid pentru destabilizare –, a păstrat România pe direcţia euro-atlantică, garantând astfel pacea, securitatea naţională şi stabilitatea. În anii săi de mandat, României i s-a deschis  un culoar de influenţă politică atât în UE, cât şi NATO. De altfel, pentru „conducerea României pe o traiectorie pro-europeană, bazată pe valorile statului de drept”, pentru „eforturile depuse pentru consolidarea Uniunii Europene și a statelor membre”, precum și pentru „promovarea echității, a protecției minorităților și a diversității culturale și pentru rolul său de creator de punți de legătură între societățile din vestul și estul Europei”, în 2021 lui Klaus Iohannis i-a fost decernat Premiul internațional Carol cel Mare al orașului Aachen – Pentru unitatea Europei. Nu e puţin lucru. Acest premiu, care se decernează din 1950 liderilor europeni care au modelat Europa unită,  a fost acordat lui Winston Churchill, Henry Kissinger, Václav Havel, Jean-Claude Juncker, Angela Merkel, Donald Tusk, Herman Van Rompuy, Martin Schulz, Papa Francisc, Simone Veil, regele Juan Carlos al Spaniei ori lui Papa Ioan Paul al II-lea.

Se încheie, acum, al doilea mandat prezidenţial al lui Klaus Iohannis sau este şi finalul unei perioade marcate de stabilitate şi de pace? La orizont sunt vremuri foarte dificile. Nu întâmplător, preşedintele Iohannis şi-a încheiat mesajul din ziua în care şi-a anunţat demisia spunând: „Dumnezeu să binecuvânteze România!” Aceleaşi cuvinte le-a rostit şi a doua zi, la finalul ceremoniei de plecare. Nu am auzit până acum un astfel de mesaj din partea lui Klaus Iohannis. Şi nu l-a făcut în cheie populistă, spre deosebire de politicienii ultranaţionalişti, „suveranişti”.

Dacă cei care iau decizii pentru ţară (mă refer la cei din tabăra democratică, pro-europeană, pro-atlantică) ar fi, cu toţii, maturi politic, capabili de mici compromisuri (extrem de mici în raport cu miza alegerilor ce vor veni), ar înţelege motivul rostirii acestor cuvinte şi ar vedea tabloul complet, nu doar secvenţa plecării de la Cotroceni a preşedintelui Iohannis, la care unii dintre ei s-au uitat cu satifacţie nedisimulatp. Iar acest tablou complet este sumbru. O eventuală câştigare a prezidenţialelor de către un politician din tabăra „suveranistă” (adică extremistă, anti-occidentală / pro-rusă) ar putea atrage după sine, chiar dacă nu imediat, o schimbare a direcţiei strategice a ţării dinspre Vest spre Est. Asta ar însemna că România ar putea ajunge, din nou, sub influența Rusiei. O astfel de schimbare de direcție ar fi tragică și, mă tem, ireversibilă pentru câteva generaţii.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News